Publicam, acum șase ani, pe teritoriul Moshe & Mordechai următorul text:
Cucoana păşeşte mecanic, straniu. Face trei paşi. Stâlp. Se opreşte. Un pas lateral, evită stâlpul, păşeşte mai departe. Se opreşte. Se răsuceşte la 90 de grade. Păşeşte mai departe. În tot timpul ăsta nu a ridicat privirea de pe ecranul telefonului. Nicio expresie nu i-a mişcat muşchii feţei. Încerc să o evit. Intră în mine. Chip lipsit de expresie. Ochi goi. Îmi cer eu scuze. Nu spune nimic. Îşi întoarce privirea spre ecranul telefonului şi îşi continuă mersul mecanic.
Intru la metrou. Am nevoie de o cartelă. Îi dau casieriţei 5 lei. Îmi dă rest un leu. Cartela. În tot timpul ăsta a continuat să îşi plimbe degetul pe ecranul telefonului. Cobor spre peron, strecurându-mă printr-o mulţime de zombie smartphonaţi.
În tren toţi sunt prinşi cu plimbatul degetului pe ecranul câte unui smart phone. Chipuri imobile, rictusuri încremenite, fiinţe împietrite, la care doar câte un deget atinge un ecran de sticlă. În capătul vagonului, unul beat se pune pe cântat. Se ridică o legiune de mâini, toate ţinând câte un telefon în mână, toate străduindu-se să captureze ceva din jelania beţivului, ceva din viaţa reală. Ăla beat mort e viaţa reală! Tace. Mâinile se lasă în jos, degetele încep din nou să se mişte de ecranele telefoanelor, chipurile rămân lipsite de expresie.
Mă întâlnesc cu prietenii. Ne zâmbim. Ne strângem mâinile. Comandăm cafea, bere, ceai, limonadă. Suntem diferiţi. Cafea, bere, ceai, limonadă. Unii sunt iPhone, alţii sunt Samsung. Eu sunt Nokia vechi, ne-smart, ne-touch-screen, doar nişte taste uzate. Prietenii mei privesc relicva mea ca pe o creatură bizară. Apoi chipurile le încremenesc şi degetele încep să străbată potecile display-urilor. Spun un banc. Întreb de una, de alta. Niciun răspuns, niciun surâs, nicio expresie. Las banii de cafea, pe farfurioară. Mă ridic şi plec. Mă strecor printre androizi. Sau iosişti. Sau ce vor fi fiind. Ajung în stradă. În mulţimea de trecători cu capul aplecat la 45 de grade şi degetul în permanentă excitare a clitorisului digital.
Un bloc întreg e îmbrăcat într-o uriaşă reclamă care mă invită să intru în familia celui mai nou telefon inteligent. Peste drum, un ditamai panoul mă pofteşte să fiu mereu conectat. Mă opresc. Stau în mijlocul trotuarului. Plouă. E udă. E rece. Ploaie. Nu e iRain. E ploaie. Nu e nici măcar #ploaie. E ploaie şi atât.
Îmi amintesc întâlnirea cu niște prieteni, la scurt timp după apariția acestui text. Cumva firesc, a venit vorba și despre ce spuneam acolo. Conversația care i-a urmat, încruntată, mohorâtă, constata că lucrurile stau chiar așa cum scrisesem în acel articol. Și ar trebui să fie pricină de serioasă îngrijorare. Ne sminteam – constatam cu toții.
Peste ani, zilele trecut, revăd textul. Mă revăd cu unul dintre prieteni și i-l ofer spre re-lectură. Îl citește, nu are deloc sentimentul de deja vu. Isprăvește. Replica vine scurt și limpede:
-Așa, și?
Au trecut doar șase ani. Ne-am obișnuit cu noua noastră viață. Ne vom obișnui și cu măștile.
