Întâi i s-a spus „noua ordine globală”. I s-a spus. Apoi ni s-a spus. Ce nu ni s-a spus este ce înseamnă. Am fost, în schimb, asigurați că e o idee grozavă, că există un plan serios care va aduce, ei da, „noua ordine globală”. Despre care tot nu știam ce înseamnă. Așa că am început să-i spunem, cu remarcabilă lipsă de precizie a enunțului, globalizare.
Tot nu știam ce înseamnă, dar existau indicii că e un fel de învălmășeală planetară. Devălmășie, ar spune alții. Ce ni se cerea, totuși, să reținem era că, din nou, există o idee grozavă, un plan serios etc.
Umanitatea era atunci la o vârstă la care părea să fi înțeles prețul libertății. Ne bucuram de drepturi pe care le socoteam de neclintit, ne puteam îngădui să visăm la o prosperitate care, ne spuneam, depinde doar de inteligența și strădania noastră. Descopeream că suntem nu doar cetățeni ai unei țări, ci cetățeni ai unei planete locuită cu semeni aidoma din multe puncte de vedere, fermecător de diferiți din altele. Puteam călători, ne puteam descoperi unii pe alți, iar conceptul de globalizare începea să capete un sens. Auzeam alte limbi, descopeream bucate exotice și rânduieli neobișnuite. Poate că globalizarea nu era o idee atât de rea, de vreme ce însemna că ne putem îmbogăți cu fructele atâtor culturi, că putem aduna atâtea lumi în una singură. Greșeam. Nu despre asta e vorba. Aveam să descoperim, nu mult mai târziu, că acea idee grozavă, acel plan serios propunea cu totul altceva. Vorbind despre diversitate, acel plan țintea anularea acesteia și înlocuirea cu o bizară uniformitate.
Am depășit repede acea vârstă. Pentru că drepturile, libertățile, visele și uimirile care ne însoțeau nu se potriveau acelei „grozave idei”. Atunci a început o nouă vârstă. A fricii. Frica de terorism, frica de ceilalți, frica de semeni, frica de prăbușirea economiei/sărăcie, pentru a ajunge la cea mai fioroasă și de nestăpânit frică: cea de un teribil și nevăzut dușman. Ne-am lăsat astfel, încetul cu încetul, guvernați nu de drepturi, libertăți și legi ci de frică. Am dat sau am abandonat toată libertatea noastră în mâna unora care ne-au promis un singur lucru: viețuire. Nimic mai mult. Nu dreptul de a-ți căuta fericirea, nici dreptul la liberă exprimare sau libertatea de mișcare. Viețuirea.
În locul drepturilor fundamentale care ne erau luate, în locul libertăților care ne erau confiscate au fost născocite drepturi noi, de care ne puteam lipsi. Am devenit dreptul de a ne socoti femei, bărbați fiind. Sau dreptul de a ne socoti șifoniere, pistoale automate. The pursuit of happines, adică acea neostoită căutare a fericirii a fost înlocuită cu dreptul de căuta orgasmul. În orice bortă, în orice contorsiune, în orice formă posibilă. Cu o singură esențială condiție: evitarea procreerii.
Apoi nu s-a mai vorbit despre noua ordine, ci despre marea resetare. Deja existau niște nevăzuți care decideau în numele nostru. Ce avem voie să spunem și ce nu. Care este unicul adevăr, în ziua respectivă. Când, cât și cum avem voie să respirăm. Ce anume trebuie să ne injectăm. În numele fricii. Al viețuirii. Pentru că, vă amintiți, exista o idee grozavă și un plan serios.
Am descoperit că ni se cere să renunțăm la acel sistem de repere care ne fusese călăuză vreme de milenii. Îl numeam morală. Și ne ajuta să alegem binele de rău. În loc ni s-a propus o neo-etică. În care nu mai discutăm despre bine și rău, ci despre ce ni se dă voie și ce ni se cere. Atât. Cu vrednic îndemn de a-i urî pe toți cei care nu acceptă noua rânduială.
Ideea grozavă există încă. Și marele plan. Tot nu știm care sunt. Dar știm ce ni se dă voie. Și ce ni se cere. Și, dacă găsim răgaz, ocupați fiind cu caznele viețuirii, am putea descoperi că totul e un mare, uriaș transfer.
Un transfer de bogăție. În vreme ce pretutindeni micile afaceri, micile întreprinderi se zbat pentru a supraviețui, câteva mari corporații (IT, Pharma) s-au îmbogățit peste măsură. În doar un an s-au îmbogățit așa cum nu s-a mai văzut nicicând în istoria omenirii.
Un transfer de populație. Nu cred că e nevoie să explic. Nici să descriu. Priviți în jur. E de ajuns.
Un transfer de suveranitate.
Un transfer al dreptului de a decide pentru sine.
Și nu e departe clipa când va veni marele transfer. Al celor mai mulți dintre noi. Nu e greu să înțelegeți care.
Lumea noastră, azi, e diferită de cea de acum doi ani. Noi suntem diferiți. Și nimic nu va mai fi vreodată la fel. Asta e tot.
Felicitări! O analiză perfectă!