Hidratarea prin polemică

Polemica a însemnat, până foarte recent, dezbatere. În contradictoriu, firește, dar dezbatere. Puncte de vedere divergente, opinii aflate în beligeranță se puteau întâlni, civilizat, într-un spațiu ale dezbaterii raționale în care suplețea argumentației putea fi combătută, nu de puține ori, de virtuozitatea stilistică, fără resentimente și fără inutile sudalme.

Vremurile s-au schimbat. Se schimbă mereu, nimic de mirare, deci. S-au schimbat și moravurile, năravurile, cum, din nou, nimic al mirării, se schimbă mereu. Octavian Paler născocise, cu ani buni  în urmă, sintagma “polemici cordiale”. Am socotit-o inițial ușor pleonastică – polemicile nu pot fi decât cordiale, gândeam. Greșeam. Istoria numără atâtea exemple de polemici purtate în termeni care pot fi descriși oricum, dar nu cordiali. Chiar și așa, substanța esențială a polemicii rămânea întâlnirea de multe ori spectaculoasă dintre argument și contra-argument, în vreme ce sarcasmul bonom, ironia mușcătoare sau, uneori, atacul tăios la persoană rămâneau simple elemente de cromatice.

Polemica presupunea o mobilizare a resurselor intelectuale și mai puțin umflarea bojocilor. Dar, cum spuneam, lucrurile s-au schimbat. Schimbul de idei nu-și mai are rostul. De la idee la convingere exista etapa intermediară a opiniei, un fel de necesar purgatoriu în care confruntarea făcea bine, valida teze, modula nuanțe, evidenția precaritatea logicii. Nu mai e cazul. Procesul de evaluare critică a devenit inutil, plonjăm din cuvinte repezite direct în convingeri de neclintita, gata să fie susținute nu cu raționalul argument, ci cu tăria răcnetului.

Opțiunile sunt limitate. Gîndești ca mine sau ești bou. Pui întrebări ești tâmpit. Ai dubii ești naiv. Îndrăznești să mă contrazici ești tâmpit. Orice minim demers de scrutare critică este rapid sancționat, transferat în registrul insultei. Precaritatea argumentației nu impresionează, șubrezenia logică nu incomodează, răsteala injuriei, în schimb, generează aplauze. Nu e important ce zici, ci să i-o zici, să i-o tragi, să i-o dai în bot. Lejer agramat, aproximând o ortografie cu care nu ești neapărat familiar, dacă bifezi condiția esențială a hidratării consistente cu o abundență de scuipat, ai devenit eroul gloatei, care e fericită să te aplaude.

Registrul primar al insultei sordide, fără o minimă pretenție de creativitate, dar neapărat hidratată abundent cu salivă te transformă în vrednic gornist al norodului. Obiectivul nu mai e să demontezi, să contracarezi argumentele preopinentului, ci să-l îngripi sun torentul de flegme. Să nu se mai audă, să nu mai existe. Te ajută, desigur, “regulile comunității”, care mereu se aplică celorlalți, niciodată ție.

Muia ține loc de proiect politic, trimiterea la linia maternă de filiație suplinește orice edificiu logic, iar o glandă salivară sănătoasă e mai de preț decât un creier bine antrenat. Până la urmă de ce ar fi altfel? Polemicile își au rostul atunci când există o pluralitate de idei, azi nu mai e îngăduită decât una singură, mereu schimbătoare, e drept – cea oficială.