O jună foarte volubilă, mereu gata să-mi servească opiniile ei despre orice, ambalate într-o folie româno-engleză vag inteligibilă, mă frecventează cu o frecvență care mă îngrijorează. E genul de personaj cu care nu pot comunica. Nu pentru că opiniile ei sunt mereu ferme și răstite, chiar dacă extrem de perisabile. Ci pentru că opiniile respective nu sunt, de fapt, ale ei. Sunt doar plăci de carton presat, replici de ipsos turnate în mulajul unor idei obosite și copiate, iar și iar, fără mult discernământ, fără strădania nuanțelor personale.
Regurgitarea unor fraze tâmpițele, dar la modă, e pentru tânăra respectivă un proiect de viață. Nu simte nevoia unui inventar intelectual prea consistent, nu e torturată de dileme și nici nu se lasă vizitată de întrebări complicate. Vede, clonează, rostește. Răstește. Are un mecanism de funcționare nesofisticat, propriul sistem critic e anulat, substituit de trend. Nu are nevoie de busolă, pentru că nu înțelege conceptul de puncte cardinale, nevoia de orientare e satisfăcută de un singur fundamental reper: oaia din fața turmei.
Nu are de gestionat o podgorie de gânduri pentru că nu i-ar folosi la nimic. Orice idee trece printr-un proces simplu și rapid de validare: gloata. Dacă gloata în care a fost înmatriculată molfăie ceva, va molfăi și ea. Asta e tot.
La ultima coliziune mi se văita că societatea românească e înapoiată. Afirmație cu care aș fi putut fi de acord dacă nu se bălăngănea într-o lăbărțată generalitate.
-Nu există suficientă diversitate! mă lămurește rapid juna făptură.
Apoi, la fel de rapid, îmi oferă și soluția: trebuie să luptăm pentru asta!
Tema e obosită. E și firesc, a avut de traversat un ocean, înot, apoi a avut ceva de mers pe jos până a ajuns aici. Dar, uite, a ajuns. Diversitatea. Da.
Diversitatea ar trebui să fie o consecință firească a unui proces natural, nu un scop în sine. Pentru că atunci n-ar mai avea nicio noimă. Dar astea sunt detalii care nu stânjenesc elanul unei tinere aflate în căutarea unei cauze.
-Uite, la noi! își duce domnișoara munca de lămurire mai departe. De ce Cabral e singurul african-american care apare la televizor?
Undeva, departe, se auzeau neuroni murind în chinuri. Oricât m-am străduit să-i explic că blândul Cabral nu e nici african, nici american, a fost în zadar. Pentru că eu – mi s-a explicat- sunt fundamental rasist și refuz formula corectă. Lucrurile deveneau, din nou, absurde.
Refuzul recitării formulelor corectitudinii politice, oricât de ridicole, de absurde, va aduce întotdeauna un potop de isme. Rasism, sexism etc. Consecință asumată.
Mărturisesc, până la acest stupid dialog, nu mi-am pus niciodată problema definirii rasiale a lui Cabral. Omul e deștept, talentat și fermecător. Restul nu m-a interesat, nu văd de ce m-ar interesa. Abia momentul în care decizi să ignori cine e cineva cu adevărat și ai nevoie să-l înrolezi într-o categorie generică, gândesc, e o problemă. Iar când vorbești despre africani-americani în România, e semn că undeva, în existența ta, un grav accident neurologic a fost tratat superficial.
Acum niște săptămâni, Tismăneanu, un personaj tare rău duhnitor, se hăhăie la niște bancuri tâmpite cu iz rasist. Păcat de care cu toții ne mai facem vinovați, într-o mai mică sau mai mare măsură. Nu pentru că am avea în noi zăcăminte de rasism, ci pentru că avem umor. Tismăneanu își putea asuma umorul – care, suspectez, îi lipsește, totuși- sau își putea cere scuze. Dar nu. Pentru că el trăiește într-o țară în care corectitudinea politică a devenit canon absolut. Putea spune, simplu și sincer: sunt tâmpit. L-am fi crezut și iertat. Știam deja că e. Dar nu, el trebuia să se cocoațe pe tomberon și să ne țină nouă predici în care să ne certe pentru un imaginar rasism. Și să laude, ați ghicit, virtuțile diversității.
Atunci când nu ne dorim să fim mai buni, ci doar să părem mai virtuoși, inevitabil apar excesele. Iar acestea nu ne fac mai credibili, ci mai ridicoli. O societate care nu e în stare să își asume slăbiciunile și alege să le ascundă sub cârpa fățarnicei corectitudini politice nu face altceva decât să proclame ipocrizia ca supremă valoare. Excese.
