Repere

Are șase anișori. E cuminte, deșteaptă și hlizită. Și are ochi mari, mereu clipind a poznă sau puși pe întrebat. Nu știe cine e Nică al lui Ștefan a Petrei. Mami i-a citit ceva, parcă, dar o adoarme. Nu, la grădi nu le citește din astea. Dar eu știu cine e Elsa? Nu? Păcat, ea are și păpușă, și ghiozdănel, și tricou. Ba și pastă de dinți cu Elsa! Nu știe cine e Zdreanță. Cel cu ochii de faianță – o ajut. A, da. Parcă i-a citit mami, cândva. E o poezie, nu?

Îmi înșiră apoi o listă de nume năstrușnice, care nu-mi spun nimic. Le știe de la grădi. Sunt și desene, pe youtube. Și are jucării, rucsăcel, șosetuțe, ba și vitamine cu pozele lor. Ileana Cosânzeana? E o doamnă, nu? Tati i-a zis odată ceva despre doamna asta, nu mai știe, că era “mititică” pe atunci.

Hotărâm să vedem un film împreună. Mă gândesc că a venit vremea să-l cunoască pe Nică. Sigur e vremea. Nu vrea. “Nu-mi plac filmele cu oameni!” – zice. Îmi pune palmele micuțe pe obraji și mă roagă să caut nu știu ce năzbâtie cu nume imposibil (cum l-o fi ținând minte) de care le-a zis la grădi și le-a pus și filme acolo, da, le-a pus. La grădi nu le pune filme cu oameni. Nu mă convinge. În seara asta ne uităm împreună la “Amintiri din copilărie”, filmul Elisabetei Bostan.

Stă cuminte. Ochii mari. “Copilașul acela e desculț!”. Îi explic. Nică e fugărit după ce e prins la furat cireșe. “Doamna aceea e cam nebună! Ce are cu bietul copilaș? Ce răutate!”. Când Nică fură pupăza: “Voia și el un animal de companie, nu?”.

I-a plăcut. “Nică făcea cam multe pozne, dar mami lui tot îl iubea!”.

***

E voinic. Are 12 ani și e suporter FC Barcelona. Se vede după tricou. Se uită la telefonul meu. Mă întreabă dacă e… și înșiră niște litere și cifre care, pentru mine, n-au nicio noimă. Nu știu. Ia telefonul în pălmuțe, degetele îi aleargă cu repeziciune. E lămurit. Nu e …, ci un alt șir de cifre și litere. Dar e bun că are nu știu ce memorie și procesor cutărache.

Are toate jucăriile cu transformărz și costum complet. Original. Dar nu mai e “fan-fan”. Nici cu aironmen nu mai e fan-fan, deși are tricou și costum. Mai are și penarul. Da’ lui i-a plăcut mai mult de Thanos, că a și dat un rucsac spaidărmen și ciorapi cheptănamerica pe ă șapcă neagră cu Thanos. Nici el nu știe de Nică. Îi pomenesc de Creangă… Cine e ăla? Scriitor? A, e și film? Are efecte?

***

Fiecare generație are eroii săi, smintelile sale. Așa e de când lumea. Ceea ce ne leagă, o generație de alta, ar trebui să fie niște repere fundamentale. Pentru cei născuți întru limba română, Nică al lui Ștefan a Petrei este sau ar trebui să fie un astfel de reper. Și lipsește. Pentru că, uneori, părinții îl găsesc lipsit de actualitate, irelevant, deloc “trendy” sau “cool”. Alteori pentru că strădania părinților e rapid anulată de ceea ce total nepotrivit numim “sistemul de educație”. Sau sistem de învățământ.

În afară de o sumară alfabetizare, matricea învătământului modern pare să aibă cu totul alte țeluri decât formarea unor repere solide în mințile tinere, exersarea și arcuirea boltită a acelor minți. Efortul pare unul cu sens mai degrabă contrar. Sub pretextul – inconsistent- al modernității, invocând imperativul actualității, educația a devenit un strict proces de îngustare a minților, de condiționare și reducere la statutul de consumatori împătimiți, fără prisos de discernământ. Se învață ce se vinde, nu ce trebuie. Școala a devenit o sculă de marketing, iar orice ar putea deveni un reper este evacuat, e inactual, depășit, irelevant.

Copiii nu știu cine e Nică și rar au auzit de Cosânzeana, dar trebuie – ni se spune – învățați de foarte devreme tehnica și mecanica împreunării, șurubăria orgasmului și feluritele schimonoseli ale sexualității moderne. “Nu le dăm și o țuică înainte?” întreba un hâtru.

O societate poate fi definită și de elementele care alcătuiesc biblioteca școlară. De ceea ce alegem să punem acolo și de ceea ce optăm să eliminăm. Iar școala e făgăduiala pe care noi, maturii (vorbă să fie!), le-o facem copiilor noștri și copiilor copiilor noștri. O lume fără Nică, dar cu orgasme meșteșugite, asta e făgăduiala noastră? Totul se învață, neîndoielnic. Și există vârste ale învățării. Există o vârstă a consânzenelor și o cu totul alta a primului sărut. Sau, dacă asta alegem, poate exista o singură vârstă, a hedonismului consumatorist.