Există oameni atât de bogați încât ar putea cumpăra orice. Aproape orice. Avuția lor este exprimată în cifre aproape de neînțeles, pentru cei mai mulți dintre noi. Pot cumpăra – și au cumpărat – națiuni. Pot cumpăra – și au cumpărat- elogii. Munți sau locuri pe cer pot și vor deveni ale lor dacă și-o doresc. Ceva însă rămâne inaccesibil chiar și carnetului lor de cecuri: nu-și pot cumpăra nemurirea. Iar atunci când poți cumpăra aproape orice, condiția de simplu muritor nu te poate mulțumi.
Mulți dintre ei vor dori, atunci, să-și cumpere un loc în istorie. Nu e atât de greu pe cât pare. E doar o chestiune de preț, iar pentru ei prețul nu contează, oricare ar fi și-l pot permite. Se întâmplă doar că, de multe ori, ei nu înțeleg istoria aceea despre care vorbesc, în care doresc ca numele lor să fie scris cu litere mai răsărite, ba chiar, dacă se poate, poleite. Și cred ei că istoria, pentru a-i încăpea pe ei, trebuie golită de alții. Și pornesc la dărâmarea statuilor. Pentru că ei pot cumpără orice, inclusiv legiunile barbare ale dărâmătorilor de statui.
Istoria nu este doar o înșiruire de nume și întâmplări, nici o lungă pomenire de bătălii sîngeroase și căderi în infern. Tot astfel cum nu e o pioasă evocare a momentelor de sublimă ridicare ori o încremenire în piatra vremii a zilelor întâlnirilor noastre. Unii o privesc ca pe o frescă uriașă, oferită contemplării, pe care sunt însemnate cele pe care ni le amintim despre cei care au fost. Istoria e doar un drum, sinuos, străbătând mlaștini care păreau de netrecut, locuri întunecoase și spații ale mirării, urcând uneori spre înălțimi greu de închipuind și prăvălindu-se apoi în cele mai întunecate hăuri. Din loc în loc se află niște pietre de hotar, semne care ajută călătorul să nu rătăcească. Le numim statui.
Statuile nu au chipuri de sfinți. Ci de oameni care, în vremea lor, au însemnat ceva pentru ai lor. Descoperitori de noi țărmuri sau ctitori de biserici, viteji luptători sau, uneori, bravi infrînți, născocitori de povești sau iscoditori în stele. Fiecare dintre ei a însemnat câte o clipă a câte unui loc. Apoi a plecat dintre vii. Chipul lor, păstrat rece în piatră, se află acolo, la răscruce de drumuri, pentru a ne arată drumul pe care am venit și, uneori, drumul pe care îl mai avem de străbătut.
Dărâmarea statuilor e ceva atât de ușor de împlinit. E primul lucru pe care îl face un cuceritor atunci când ia în stăpânire cetatea. Lipsindu-i pe cuceriți de trecut, speră să îi lipsească de viitor. Cine sunt azi cuceritorii și cine înfrânții? Care e măsura cu care judecăm chipurile trecutului? Și spunem că cei de atunci nu sunt pe măsura exigențelor noastre de azi, uitând că noi nu suntem pe măsura lor, a întemeietorilor.
Nebunia vremii pe care o trăim distruge statui, ucide cuvinte și îngenunchează conștiințe. Cei care nu știu să zidească dărâmă biserici, cei care nu știu citi ard cărți, iar cei cu chipurile sluțite de ură distrug chipurile întemeietorilor. Totul în numele istoriei pe care nu pot și nu au cum o înțelege.
Istoria – mai e o mică taină pe care dărâmătorii de statui și cumpărătorii de locuri în istorie nu au aflat-o – nu e alcătuită din statui. Nici din locuri, întîmplări sau personalități. Toate acestea sunt doar semnele de punctuație ale istoriei. Substanța ei reală, țesătura ei profundă e alcătuită din oamenii aceia buni care au plecat dintre noi. Oamenii aceia buni care au trăit cuminte, ducându-și zi de zi chinul și frământările, îndurând durerea care nu înceta niciodată și crescând copii cu nume de sfinți. Pe ei nu i-a păstrat nimeni în statui, dar ni-i amintim mereu, lăcrimând, pentru că trecerea lor grăbită prin viață ne-a învățat, pe unii, să fim buni. Iar atunci când încetăm să fim buni, îi mai ucidem odată.
