“Pedeapsa pentru refuzul de a te implica în politică este aceea că vei ajunge să fii condus de unii mult mai proști decât tine” Platon
Informație și divertisment. Acesta este rolul televiziunii. Sau cel puțin acesta este răspunsul pe care îl primeau până foarte recent cei care reproșau lipsa de conținut educativ în programele televiziunilor.
Nu discutăm aici despre rolul unei televiziuni publice. Ar fi inutil. Pentru că la noi televiziunea publică are doar rolul de a cheltui bani. Nimic mai mult. De ce n-ar face-o dacă poate, dacă nu are de dat nimănui socoteală pentru asta? Vorbim, totuși despre televiziunile private, care, înainte de orice altceva, sunt niște afaceri, iar principalul lor obiectiv este acela de a supraviețui în condiții tot mai dificile, ba, dacă se poate, să închege și un profit.
Informație și divertisment. Împachetate cât mai atrăgător, livrate cât mai prompt unui public care are de unde alege. Dacă despre calitatea divertismentului s-a tot vorbit, televiziunile dând vina pe gustul public pentru alunecarea în kitsch și prost gust, publicul dând vina pe televiziuni, când vine vorba despre informație lucrurile au început să arate, cu fiecare zi, tot mai bizar.
Primul factor e publicul. Deși, în aparență, pretinde echidistanță, prezentarea neutră a informației și obiectivitate în analiză, publicul de știri are deja propriile idei despre cum ar trebui să arate adevărul, care sunt cei buni și care cei răi și care sunt concluziile obligatorii ale oricărei analize. Polarizarea evidentă îl face să urmărească cu predilecție canalele de informații care îi satisfac așteptările, sancționând orice tenativă de obiectivitate, care e rapid catalogată drept trădare, trecere în tabăra “inamică”.
Unele instituții de presă par să fi înțeles din timp cum funcționează această polarizare și să-și fi asumat, explicit, o anumită orientare. Fox News, în SUA, este cel mai elocvent exemplu. Un post de știri cu orientare conservatoare asumată. Principalii săi competitori, CNN și MSNBC, continuă să se prezinte drept canale independente deși sunt în mod evident afiliate curentului liberal. Rezultatul e simplu: audiențele FOX News depășesc în mod constant audiențele însumate ale celor două. Nu pentru că acesta ar fi raportul dintre conservatori și liberali, în SUA, ci pentru că totul a devenit o chestiune de credibilitate. Iar FOX News pare mai credibil doar pentru că și-a asumat o anume poziție.
Apoi s-a întâmplat ceva. A apărut super-adevărul! Deodată așezarea de-a stânga sau de-a dreapta, partizanatul ideologic asumat sau nu au încetat să mai conteze. Presa, aproape la unison, a început predicarea super-adevărului. Adevărul oficial, de necombătut, de nepus în discuție, de necercetat, de neiscodit: super-adevărul! Schimbător de la o zi la alta, curgând pe canale dubioase, dar livrat cu o singură voce publicului, fără nicio notă critică, fără crâcnire, ba mai mult, suprimând orice voce care ar fi îndrăznit să spună altfel, călcând în picioare pe oricine ar fi pus vreo întrebare.
Super-adevărul trebuia crezut fără crâcnire, presa devenind subit Oficiul Înaltei Inchiziții care avea rolul de a-i suprima pe bicisnicii care îndrăzneau să pună la îndoială ceea ce li se revela inițiaților. Problema cu super-adevărul era că se schimba de la o zi la alta. Ceea ce ieri era poruncă divină devenea azi blasfemie, iar ceea ce ieri era afirmat ca suprem comandament de marele preot, era azi contrazis de un alt la fel de mare preot sau același. Lucrurile deveneau ridicole, absurdul, iraționalul stăpâneau totul. Iar publicul aștepta ca presa să observe asta. Să pună întrebări, să vadă ceea ce era de neomis. Nu s-a întâmplat așa. Pentru că cei din presă știau că cine pune în discuție adevărul divin, de furia divină va fi strivit.
Azi câinele de pază al democrației a fost redus la condiția de pekinez de budoar al puterii. Nimic de mirare dacă încrederea publicului este la cote atât de joase, dacă reacțiile de după “dezbaterile” din prime time, pe platformele de socializare, sunt atât de virulent critice. Furia divină e mai de temut decât furia publicului!
Nici publicul nu a devenit mai înțelept ori mai exigent, nici cei din presă nu au devenit mai nepricepuți, despărțirea de azi are alte cauze. E o chestiune de credință. Și publicul pare tot mai puțin dispus să accepte convertirea la credința în super-adevăr, oricât de zeloasă ar fi truda proorocilor săi. Lumea de azi nu mai e cea de ieri, iar cea de mâine nu are cum fi cea de azi. Super-adevărul de azi ar putea fi înlocuit de Noul Adevăr de mâine.
Se spune că, odinioară, trăia departe de lume un pustnic. Mulți spuneau despre el că ar fi un om sfânt. Auzind despre el, un înalt cleric s-a dus să-l vadă și să-i vorbească. A ajuns, s-a apropiat de pustnic și l-a întrebat: pe cine slujești? Nu a primit niciun răspuns. Cei din anturajul înaltului cleric l-au povățuit să revină în ziua următoare. Și a revenit. Din nou fără răspuns. Tot așa vreme de șapte zile și tot așa nu a primit niciun răspuns. Când înaltul cleric a plecat, dezamăgit, la ale lui, cineva l-a întrebat de pustnic: de ce nu i-ai răspuns, doar toți știm că-l slujești doar pe bunul Dumnezeu! Pustnicul și-a întors privirea și i-a spus: n-ar fi înțeles!
