În 1605, papa Paul V a pronunțat un interdict împotriva Republicii Venețiene. Leonardo Donato, proaspăt ales doge, impune o serie de măsuri prin care extinde controlul jurisdicțional și civil asupra clerului catolic. Papa Paul V se opune acestor măsuri și de aici ia naștere un conflict între Vatican și Veneția.
Excomunicarea, un instrument de care predecesorii papei Paul V se folosiseră în numeroase rânduri, aducând astfel capete încoronate în poziția de a accepta cererile mai mult sau mai puțin raționale ale Vaticanului, nu mai avea acum aceeași eficacitate. Răspunsul venețian e simplu și sec: interdictul vostru nu ne interesează!
Papa Paul V a fost inițial șocat, apoi a trebuit să se recunoască umilit. Conflictul a fost ulterior rezolvat grație medierii Franței, interdictul a fost revocat, dar din acel moment forța Vaticanului nu a mai fost niciodată la fel. Arma sa supremă, cea care făcea să tremure întregi dinastii, cea care putea pune în discuție legitimitatea oricărei case domnitoare își pierduse eficiența. Pentru bunul motiv că cineva, în cazul de față Republica Venețiană alesese, pur și simplu, să nu dea doi bani pe o astfel de sancțiune.
Antoine de Saint Exuperry, în atât de bine cunoscuta sa povestire despre Micul Prinț, are un pasaj asupra căruia merită să zăbovim puțin. Una dintre planetele vizitate de Micul Prinț e condusă de un rege luminat. Să ne amintim:
Căci regele ţinea cu străşnicie ca nimeni să nu-i încalce autoritatea. Nu îngăduia nesupunerea. Era un monarh absolut. Fiind însă foarte cumsecade, nu dădea decât porunci chibzuite.
„Dacă i-aş porunci, avea obiceiul să spună, dacă eu i-aş porunci
unui general să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu s-ar
supune, n-ar fi vina generalului. Ar fi vina mea.”
– Aş putea să mă aşez? căută să afle, cu sfială, micul prinț.
-Îţi poruncesc să te aşezi! răspunse regele, trăgând cu măreţie o pulpană a hlamidei sale de hermină.
…
Asemenea atotputernicie îl minună pe micul prinţ. Dacă el ar fi avuto, ar fi putut să privească, nu doar patruzeci şi patru, ci şaptezeci şi două, sau chiar o sută, sau chiar douăsute de apusuri de soare într-o singură zi, fără a mai fi nevoie să mute scaunul din loc! Şi fiindcă la amintirea micii lui planete părăsite îl cam încerca tristeţea, cuteză a-i cere regelui să-i facă un hatâr:
– Aş vrea să văd un asfinţit de soare… Fă-mi această plăcere… Porunceşte soarelui să asfinţească…
– Dacă eu i-aş porunci unui general să zboare din floare în floare, asemeni unui fluture, ori să scrie o tragedie, ori să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu mi-ar îndeplini porunca, cine-ar fi de vină? El sau eu?
– Măria ta, zise cu hotărâre micul prinţ.
– Întocmai. Trebuie să ceri de la fiecare numai ceea ce poate fiecare să dea, spuse mai departe regele. Autoritatea se bizuie, înainte de orice, pe raţiune. Dacă-i porunceşti poporului tău să se azvârle în mare, el se va răzvrăti. Am dreptul de a cere supunere, pentru că poruncile mele sunt înţelepte.
– Şi asfinţitul meu de soare? îi aminti micul prinţ care, atunci când punea o întrebare, nu uita niciodată de ea.
– Vei avea şi-un asfinţit de soare. Voi da această poruncă. Dar cunoscând legile ocârmuirii, voi aştepta până când împrejurările vor fi prielnice.
Într-o poveste care greșit e socotită “doar pentru copii”, Saint Exupery descrie tot ceea ce ar trebui să conțină un tratat de bun guvernare. Puneți laolaltă furia Papei Paul V, răspunsul venețian și textul lui Saint Exupery. Cercetați succesiunea de ordonanțe militare, instrucțiuni, ordine și răbufniri ale autorităților și reacția cetățenilor. Nimeni nu pare să fi învățar nimic. Și, apoi, credeți voi că domnul Iohannis ar ști să ne deseneze o oaie?
Poate că, în loc de campanie electorală, ar trebui să le cerem oamenilor mari să ne deseneze un șarpe boa.
