Era mare. Roșu. Cu disc. Stătea așezat pe Cartea de telefon.
Îi spuneam “cartea de sub telefon”. O răsfoiam, uneori, într-o doară, să văd ce nume mai au rumânii. Mi-l amintesc pe Petrică Rumeguș. Stătea pe strada Dulgherului. Universul era construit cu o logică.
Telefonul era o chestie mare, din plastic, care se obținea cu aprobare și se folosea cu parcimonie, doar la nevoie. O dată pe săptămână sunam la bunici. Poate mai rar. Era cu prefix. Interurban. Scump. N-aveam vreme de bătut câmpii, spuneam repede cum merge la școală, cât am “mai luat” în înălțime și cam asta era.
Când am mai crescut îl trăgeam noaptea, pe furiș, în cameră. Stăteam la sporovăit cu vreo fată. Îi puneam muzică la telefon. Îmi punea muzică la telefon. Sau vorbeam cu Căpiatu, un coleg, care știa cele mai porcoase bancuri imaginabile. La sfârșit de lună, când venea factura, aveam recital.
Un prieten, băiat de marinar, avea telefonul împerecheat cu o năzdrăvănie care răspundea în lipsa ta și înregistra mesajele. Pe blat, că nu era voie cu șmecherii din astea, de la PTTR. Dar era o mare ispravă.
Cu prietenii, colegii, vorbeam rar sau deloc la telefon. N-aveam de ce. Vorbisem la școală. Dacă voiam să ne vedem plănuisem deja. Ne vedem la ora H, în Tăbăcărie. Sau la Trei Papuci. Sau unde ne vedeam. Vorbeam acolo ce era de vorbit.
Peste ani a apărut telefonul mobil. Trebuia să ai unul ca să nu puți a fraier. Și să-l ții la vedere. Să se audă muzicuța când te sună careva. Și să suni ca să te lauzi că suni de pe mobil. Și să stai la telefon 15 minute cu alt fraier ca să-i zici ce model are el și câte “sonerii” are al tău. Trei sferturi din timpul petrecut pe telefonul mobil era despre telefonul mobil. Pe urmă ne-am obișnuit cu el. Și am început să vorbim aiurea, dar cu grijă “la minute”. Dacă erai boier, când te suna careva, primul lucru pe care-l spuneai era: “te sun eu, că am minute”.
Vorbeam despre nimicuri. Rareori despre chestii vitale. Dar exista teribilul avantaj că acum eram mereu disponibili. Oricui. Oriunde. În orice situație. “Bună ziua, numele meu este Jean Vânjosu, sunt consilier la firma de asigurări “Dă banu!” și aș vrea să vă prezint…” “Sunt pe budă!” “… am dori să vă oferim…”.
Acum nu mai vorbeam când ne vedeam. Că vorbeam la telefon. Că ne sunam din cinci în cinci minute, pe drum, să vedem unde e ălalalt. “Ajung în 20 de minute”, “unde ești, că nu te văd? Care intrare? Lângă tomberon”‘. Când ne vedeam ne lăudam cu “polifonicele”.
Pe urmă au venit telefoanele deștepte. Acum nici la telefon nu ne mai vorbeam. Nu ne mai întrebam unde suntem, pe drum. Ne dăm mesaje. Trimitem poze. Ascultăm muzică. Ne holbăm pur și simplu. Nu ne vedem pe viu, că avem Skype sau videocall pe Whatsapp. Iar dacă ne vedem stăm fiecare în chenarul său, cu ochii beliți la jucărică.
Vorbim puțin și prost. Dăm mesaje pe grabă, îngrămădite, abreviate până la ilizibil, dar suntem generoși cu emoticoanele. Se numește tot telefon. Dar nu ne vorbim. Ne trimitem bilețele digitale, bâțâim din degete. Ne lăicuim. Șeruim. Im. Avem multe minute incluse. Și Giga. Bateria nu prea ține. Trebuie să am grijă de el. Să-i încarc bateria. Să pierd zilnic juma de ceas ca să-și facă update-urile. Să-i iau husă, că asta s-a uzat. Doar așa am certitudinea că la 1 noaptea o să-l aud bâzâind pentru că cineva mi-a trimis o poză cu pisici.
El e smart. Noi ne-am cam tâmpit.
