Acum niște ani, într-o astenică seară de toamnă, mă plimbam pe străduțele din centrul Bucureștiului (încă nu înțeleg insistența pentru formula “Bucureștilor”, pluralul de clan e anulat de singularul metropolei), însoțit de doi prieteni. Unul dintre ei, cel mai vârstnic, elvețian și istoric. Celălalt, român și pictor. Eu, așezat între ei, la distanță de zece ani ai vârstei; zece ani mai jos de istoric, zece ani mai sus de pictor.
Pictorul, cel mai tânăr dintre noi, nota vioiciunea pe care au căpătat vechile ziduri încărcate acum de grafitti-uri. Tânărul nostru prieten vedea în asta un perfect exemplu de integrare a artei urbane în temnița citadină. El era (și este!) artist plastic. Noi nu. Iar noi vedeam în măzgălelile alea doar încă unul dintre detaliile care urâțesc un oraș având deja un chip nu foarte plăcut vederii. A urmat, cum vă puteți lesne închipui, o lungă și densă conversație despre frontiera dintre artă și Kitsch. Încheiată la Hanul lui Manuc. Cu un espresso italienesc.
Discuția despre fragila și de multe ori invizibila linie care desparte arta de kitsch e veche de când lumea și niciodată ușor de dus. Și nu doar despre arta plastică este vorba.
Există perspectiva snobului, nu întotdeauna argumentată de o robustă educație sau de o teribilă vitalitate a criteriilor. Aici măsura estetică este subordonată nevoii de a ieși în evidență, de a păstra distanța de gustul comun, de gloată. Cu cât mai inaccesibil, cu atât mai aproape de sublim – își spune snobul. Doar că, în această ipoteză, nu opera artistică e supusă evaluării, ci vorbim despre narcisismul privitorului, care cată a spune lucruri despre sine, admirându-se într-o imaginară oglindă și socotindu-se altfel decât ceilalți. Ceea ce place multora e, ab initio, vulgar. Raritatea transformă nimicul în artă, iar ilizibilul devine cod accesibil doar aleșilor.
Apoi supraviețuiește convingerea că orice reprezintă divertisment nu are cum fi artă, nu poate respira în proximitatea culturii. De parcă arta, cultura înseamnă doar prelung căscat de plictiseală, moft consumabil în saloane lejer populate, sub ample candelabre. Nimic nu împiedică concubinajul dintre desfătare și artă! Pentru că arta, gândesc, rămâne iscusința de a scoate din materia primară (de la cuvânt la piatră) o nouă substanță, care răvășește emoții și trezește minți.
Frontiera dintre artă și kitsch e cel mai des traversată, cu voioasă exuberanță, de către cei convinși că diafanele rotunjimi și risipirea de roz și tonuri azurii, eventual cu utile sclipiciuri aurii reprezintă un ideal estetic. Aglomerarea de materie prețioasă naște un produs scump, deci artă. Ce kitsch fără de pereche e un ou Faberge!
Grotescul sau bizarul pot deveni artă. Faceți cunoștință cu Dali, după ce vizitați ce a mai rămas din Notre – Dame. Alteori e grotesc și atât. De cele mai multe ori. Pentru că dorința de a șoca, de a accesa emoții primare e mai intensă decât dorința de a spune povestea.
În toată această discuție, condiția de rezident al unei anume culturi reprezintă un factor de neomis. Europeanul, occidentalul se poate lesne arăta încântat de lucrurile din afara spațiului său câtă vreme acestea respectă condițiile exotismului și conformării cu canoanele occidentale. Stampele japoneze sau pictura chinezească sunt prilej de reverie. Minimalismul de acolo are deja un echivalent în propria noastră cultură. Arta hindusă, debordantă cromatic, derutantă tematic, adunând teme ale unei mitologii cred accesibile și excese ornamentale greu digerabile pentru gustul occidental, pare suspectă de kitsch. Măștile africane sunt încântătoare, câtă vreme cromatica și geometria permite încadrarea lor pe zidul pe care mai atârnă un tablou cu autor necunoscut și puzderie de suveniruri din vacanțe exotice.
Copleșitoarea lene intelectuală a propus, cândva, o simplificare a criteriilor. “Îmi place” devenea regula de definiție. Se instituia astfel, nemotivat, prezumția de bun-gust. O întreagă epocă a lenevit astfel. Și încă supraviețuiește, gâfâind.
Puhoaie de înțelepți, armate de esteți, cohorte de pricepuți s-au străduit să enunțe criterii pe care le socoteau certe, imbatabile. Criterii care să indice cu precizie, pe hartă, locul unde este așezată frontiera dintre artă și kitsch. Se mințeau singuri. Ceea ce este minunat în întreagă această discuție este tocmai faptul că nimeni nu poate spune cu precizie unde se află acea curioasă graniță. Nu există algoritmi care să controleze procesul, nu avem reguli certe cu care putem opera. Recurgem, frecvent, la un ridicol artificiu, invocând bunul gust, considerând discuția astfel încheiată. Dar orice tentativă de definire a bunului gust ne aduce înapoi, în punctul de unde am plecat.
Cândva îmi spuneam că povestea e elementul acela magic care schimbă totul. Povestea spusă, sugerată sau lăsată să fie imaginată. Greșeam. Poveștile pot fi sordide, dezgustătoare (și nu, nu intrăm în la fel de complicata dezbatere despre “estetica urâtului”) sau pur și simplu de nespus. Geo Bogza povestea că, într-o călătorie cu trenul, a văzut într-un compartiment o femeie dormind cu capul pe măsuța mică de lângă fereastră, pe care era așezată și o cană cu apă. Iar asta i s-a părut imaginea care descria sublimul artistic absolut. Nichita spunea că a văzut Pieta și atunci a devenit cult.
Uneori, atunci când drumul e sinuos, răscrucile apar la tot pasul și lesne ne putem rătăci, devine esențial să ne alegem călăuza potrivită. La fel și în discuția despre artă sau bun-gust. Nichita poate fi o călăuză. Geo Bogza asemenea. Și sigur mai găsiți în preajmă destoinici șerpași care să vă arate calea.
