M-am lăsat îndemnat de Youtube și am aruncat o ureche și o privire peste topul săptămânal al celor de la Billboard. Cumplită experiență!
Muzical, ceea ce se află acolo e o abominație. Totul e fabricat pe computer, de către computer, nicio sclipire de creativitate. Pachete ritmice preasamblate (mereu aceleași), voci prelucrate digital din greu, bașca ceva decorațiuni sonore prefabricate. Cele două piese “indie” au mai puțin computer, dar asta e tot. Sună la fel, aceleași trei acorduri, aceeași chitară, nimic, nimic, nici cel mai mic efort creativ. E aproape imposibil să distingi când se isprăvește o piesă și când începe alta.
Videoclipurile nu fac nici ele risipă de imaginație. Același scuturat viguros din mâini plus nelipsitul pachet de dudui care își scutură fesele. Asta e tot.
Sound-ul e un coșmar. Totul e amplificat, în față, nu există nuanțe, nu există frazare, nimic. Mi-a zburat mintea la prietenul Răzvan Dumitrescu, nu doar jurnalist, dar și un îndărătnic audiofil. Omul a făcut o investiție respectabilă “în scule”, pentru că muzica bună trebuie să se audă bine, mizeria de azi a sunetului digital, comprimat, uniformizat, e cucută turnată în urechi. Audiția ( nu ascultatul bleg!), pentru el, presupune un autentic ritual. Mai întâi se extrage vinilul (orice alt suport e o abominație! banda de magnetofon, în anumite condiții, e acceptabilă! ), cu grijă, cu multă grijă, cu grija aceea cu care un arheolog umblă cu un vechi manuscris. Se suflă de praf. Abia apoi e așezat pe platan și acul poate începe lectura. Liniște, curba de egalizare corectată rapid, abia apoi Gilmour spune ce are de spus.
Toate lucrurile descrise mai sus sunt lipsite de sens pentru consumatorul de empetreiuri la căștile telefonului. Mai ales dacă se consumă produse din topurile actuale.
Un produs muzical, odinioară, presupunea o enormă muncă de creație. Compozitor, aranjor, interpret, producător, inginer de sunet. Toți contribuiau cu ceva. Fiecare instrumentist lăsa o tușă sesizabilă acolo. Ascultați “Leave That Thing Alone” al celor de la Rush, de exemplu. Bass-ul lui Geddy Lee are ceva de spus. La fel chitara lui Alex Lifeson. Iar atunci când îi vine vremea, Neil Peart introduce puternicul discurs al percuției. Totul e perfect cântărit, impecabil asamblat.
Asta se întâmplă în muzică. În film lucrurile nu stau deloc, dar deloc mai bine. Ridley Scott reușea, în anii ’80 să creeze un univers vizual fără pereche, în Blade Runner, fără niciun fel de ajutor computerizat. Exista un scenariu solid, bazat pe un text bun. O distribuție de excepție, cu o improvizație de geniu a lui Rutger Hauer. Și munca de creație a unei vaste echipe. Iar rezultatul e remarcabil. Filmul e la fel de puternic și azi.
Lucas, în trilogia originală, a reușit ceva similar. A anulat totul, mai târziu, cu inutilul adaos al noii trilogii și digitalizarea celei originale. Ce a urmat după preluarea francizei de către Disney e jalnic.
Intervenția digitală a făcut totul mai simplu. Dar a anulat zbaterea creativă. Producția de film, astăzi, se sprijină pe ceea ce poate face computerul și cam atât. Scenariile, prost scrise, sunt doar containere în care trebuie înmagazinate cantități impresionante de CGI. Efortul creativ nu există. Nevoia de inovație, de originalitate e anulată de calculul cost/beneficii. Produsul final nu mai emite nici vaga pretenție de a fi transferabil pe tărâmul artei, e doar produs comercial, divertisment facil, nememorabil, dar cu randament optim.
Comunicarea noastră a fost și ea sever alterată. Exercițiul epistolar de odinioară presupunea o exprimare îngrijită, o cuminte caligrafie, precizie ortografică și o minimă ambiție stilistică. Nu mai e cazul. Totul e abreviat, compendiat, redus la ilizibil, compensat cu emoji. Amorul a devenit TI, preocuparea față de semeni CF, iar analiza socială e rezumabilă în NCSF. Complimentul e un gif – scutește emițătorul de epuizanta muncă de creație. Totul băltind într-o mocirloasă uniformitate. Nu mai cităm (imprecis, cu largi aproximări definite de propria personalitate), ci dăm link-uri.
Indignarea e un emoji, revolta un hashtag, fericirea un gif. Totul e disponibil, copy-paste, în inventarul digital. Noi înșine am devenit produse digitale, tranzacționabile între entități de existența cărora avem sau nu cunoștință. Inteligența artificială se pregătește să ne guverneze, munca noastră se pregătește să fie răsplătită în ficțiuni digitale numite pompos crypto-monede. Doar covid-ul ne pleznește viguros și foarte ne-digital. Iar inteligența noastră, odinioară harnică și creatoare, își odihnește firava făptură în spatele măștii.
