Acum mai bine de un an, la parterul blocului meu s-a deschis o brutărie. Niște omuleți modești și harnici și-au înghesuit cuptoarele pe o palmă de loc și s-au apucat de făcut pâine.
Prima dată am intrat din cruiozitate. M-au întâmpinat cu zâmbet larg și mi-au povestit despre pâinea lor. Care, îmi spuneau, e după vechi rețete. Și e cu maia – mi-au mai spus. Asta a devenit un fel de modă, în treacăt fie spus, peste tot, mici brutării se laudă cu “pâinea cu maia”. Nu știu de ce e asta vreo grozăvie, ce proprietăți are pâinea aceea, altele decât lipsa drojdiei. Nici de ce a devenit, peste noapte, drojdia ceva de speriat nu îmi e clar. Dar aici poate o fi de vină ignoranța mea sau îndărătnicia cu care refuz să accept că tot ce e la modă e musai bun.
Revin. Oamenii îmi explicau că pâinea lor e curată, fără amelioratori, fără năzbâtii care să o facă mai știu eu cum. De săbători s-au pus pe făcut cozonaci. Și erau buni. Pâinea, nu din calea afară. Ba, nu-mi place să o spun, deloc pe gustul meu. Dar mi-am propus să îmi trimit gustul la re-educare. Așa că le-am devenit loial client. Hărnicia lor merita răsplată. Diminețile care, acum, începeau cu miros de pâine caldă, încă înainte de răsărit, meritau și ele prețuite. Apoi îmi era lehamite de toate aluaturile congelate de la supermarket și găseam seducătoare ideea de a lua pâinea de la brutar. Eram parcă mai în rândul lumii așa, având brutăria noastră.
Afacerea a crescut. Oamenii au luat și spațiul alăturat, au început să facă și ceva patiserie, s-au străduit să vină cu rețete noi de pâine. Treaba mergea. Dimineața, în fața brutăriei, sunt mașini care așteaptă să încarce pâine caldă și să o ducă pe cine știe unde. Acum fac vreo 8-9 sortimente de pâine și cam tot atâtea de patiserie. Au rămas la fel de blajini și zâmbitori și mereu gata să-ți povestească despre pâinea lor. Iar eu le-am rămas devotat cumpărător și asemeni mie mulți dintre vecini. Deși nu-mi place pâinea lor. Dacă la început nu era grozavă, acum e chiar rea.
Într-o zi mi-au zis că de acum fac baghete. Am luat una. Avea forma unei baghete. Dar nu era. Moale, insuficient crescută, fără cranț, fără haz. Restul sortimentelor nu sunt nici ele mai grozave. Parcă nu e dospită cum trebuie. Parcă nu e coaptă cum trebuie. Sunt doar niște bolovani de aluat, greu de înghițit.
Produsele de patiserie își schimbă gustul de la o zi la alta. Uneori sunt bune, alteori nu prea. Dar omuleții muncesc. Și truda lor îmi impune respect. Așa că le-am rămas devotat client. Am încercat o dată să le spun că aia parcă nu e cum trebuie, că aialaltă e cumva, dar mi-au explicat cu blândețe și drag că e bine, că ei nu folosesc năzbâtii și chimicale, că e pâine sănătoasă. N-am insistat. Le cumpăr pâinea în continuare, dar mai trag o fugă și pe la supermarket.
Diminețile miros a pâine caldă. Mirosul e acolo. Omuleții sunt acolo, frământând la mână, nădușind lângă cuptoare, încărcând mașinile care așteaptă și lăudând virtuțile pâinii lor. Pe care o respect, o cumpăr, dar nu-mi place. Mă încăpățânez să o cumpăr pentru că vreau “să-i ajut și pe ai noștri” – așa cum îmi spunea un vecin că face și el.
De ceva vreme am acceptat că nu mai cumpăr pâine. Încerc periodic să o gust, dar nu pot mesteca lucrul acela. Nu mai cumpăr pâine. Cumpăr o vorbă de bine și dimineți cu miros de pâine caldă. Și bucuria de a sta pe o stradă cu brutărie. Am să o mai fac o vreme. Așa cred. Sperând că va fi mai bine. Cine știe?
Mă gândesc că dacă vom înceta să le cumpărăm pâinea vor fi siliți să închidă prăvălia. Iar în spațiul de acolo ar mai veni un rând de păcănele, precum cele care au ocupat bună parte din spațiile din zonă. Și pâinea, cât de rea, e mai bună.
Acum ar trebui să iau cele povestite mai sus și să le traduc în lumea celor politicești. Lucru pe care, dacă de asta vă arde, îl puteți face singuri. Eu n-am s-o fac. Pentru că nu știu dacă îndărătnicia cu care cumpăr pâine pe care nu o pot mânca e semn de slăbiciune sau o virtute. Nici nu vreau să aflu.
