Posse Comitatus
O lege datând din 1878, din timpul președintelui Hayes, limitează dreptul Guvernului Federal de a folosi forțele armate pe teritoriul federației, pentru impunerea unei anumite politici. Amendat de-a lungul timpului, actul a rămas cunoscut ca Posse Comitatus.
De ce este importantă trimiterea la acest act și ce legătură are cu alegerile din SUA? Vom descoperi împreună.
Dincolo de strictul său domeniu de aplicare (forțele militare), Posse Comitatus consacra un principiu care a fost extins la tot ceea ce însemna exercițiul puterii în raport cu politica internă. Până foarte recent, politica americană era guvernată de un set de astfel de principii – reguli nescrise, dar peste care nimeni nu ar fi cutezat să treacă. Dincolo de principii existau reglementări clare care defineau distincții semnificative între ce poate face Unchiul Sam în afara țării și ce este îngăduit în interiorul frontierelor. CIA, prin statut, nu avea voie să opereze pe teritoriul SUA. Prin lege, serviciile speciale nu puteau fi implicate în politică. Aceste aspecte erau lămurite legal.
Vorbind despre principii de netrecut, până recent, unul dintre ele era acela că odată ce își înceta mandatul, un președinte (devenit fost) nu mai participa activ la viața politică. Principiul acesta a fost lejer survolat de Bill Clinton în 2016, cumva explicabil, pentru că avea o nevastă de susținut. Ulterior, a fost pur și simplu ignorat de către Barack Obam, implicat puternic în politica ultimilor patru ani.
Un alt principu era legat de relațiile dintre presă și Casa Albă. Indiferent de opțiunile ideologice ale presei (și acestea merg în covârșitoare proporție către democrați), în Biroul de presă de la Casa Albă este obligatorie o anumită ținută, o anume deferență față de președintele în funcție. În același timp, președintele nu reacționează la satiră, ironii sau critici, pentru că ar fi sub demnitatea funcției. George W. Bush a fost, vreme de opt ani, ținta multor critici și nenumărate ironii, dar a refuzat să reacționeze la ele. În ultimii patru ani, aceste principii au fost încălcate atât de presă, cât și de Trump.
Regulile, spuneam, nu îngăduiau folosirea acasă a mijloacelor pe care Washington-ul le folosea pretutindeni în lume pentru a-și impune interesele. Folosirea presei ca instrument de dezinformare și propagandă era admisibilă când venea vorba despre invadarea Iraqului. Cele mai absurse minciuni, cele mai scandalose forme de dezinformare erau perfect acceptabile. Folosirea acestor instrumente în jocul politic, acasă, era de neconceput. La fel când era vorba de instrumentalizarea mașinăriei propagandistice de la Hollywood, a serviciilor speciale sau tehnologiei digitale.
Apoi totul s-a schimbat.
Trump – patru ani în care totul s-a schimbat
A venit, apoi, Trump. Un om din afara sistemului, dar, cel puțin aparent, prieten al sistemului. Aici trebuie deschisă o paranteză.
Ar fi prea complicat și ar lua prea mult să explic ce înseamnă, la Washington, “sistemul”. Complicatele intersecții, bizarele suprapuneri dintre oamenii politici, lumea mare a afacerilor, lobby, complexul militar-industrial și servicii secrete descriu o parte a ceea ce înseamnă “sistem”. E mai mult de atât. Repet, o definire corectă ar putea fi subiectul unui tom voluminos, așa că vom cădea de acord că știm cu toții despre ce vorbim.
Când vine vorba despre politică, nu există condiția obligatorie a apartenenței (directe sau prin înalți proteguitori) la sistem. Dar există un anumit punct în evoluția carierei politice din care devii parte a sistemului sau tragi pe dreapta. Pe scurt, poți candida la președinție fără a fi parte a sistemului, dar nu poți deveni președinte decât dacă, între timp, ai trecut în interiorul sistemului.
Aici apare lebăda neagră: Trump. Cum spuneam, Trump nu era un om al sistemului, dar era apropiat, din multe puncte de vedere de tot ceea ce reprezenta acesta. Contributor generos la campaniile multor politicieni, apropiat de multe dintre zonele influente ale presei, implicat în afaceri care presupuneau un semnificativ sprijin politic pentru a reuși, Trump părea a fi un perfect candidat pentru înmatriculare în ceea ce am numit sistem.
Candidatura sa la alegerile interne ale republicanilor a fost privită, inițial ca o prezență exotică. Neconvențional, extrem de direct, scandalos de multe ori, bădăran chiar, Trump era un tip de candidat cum nu se mai văzuse până acum. Cu un discurs foarte direct, calat pe câteva teme majore, Trump nu avea nici vocabularul, nici stilistica obișnuită a politicianului american. Nominalizarea sa de către republicani a fost socotită o surpriză, dar a fost aplaudată de mass media. Presa, covârșitor susținătoare a democraților și a candidatei lor, Hillary Clinton, vedea în el o victimă sigură.
Pe măsură ce campania avansa, omul se vădea a fi un candidat mult mai solid decât păruse inițial. Din acel moment, presa a trecut cu totul la o extrem de violentă ofensivă împotriva sa. Și așa a rămas până azi. Au urmat sondajele umflate peste măsură, operațiunea de dezinformare cunoscută drept “Russiagate” (despre care azi știm că a fost montată de trio-ul Obama-Biden-Hillary Clinton cu sprijin considerabil din zona serviciilor de informații), amorsarea mașinăriei propagandistice de la Hollywood etc. Tot ceea ce până la Trump fusese inadmisibil, devenise, subit, admisibil. Cu toate acestea, Trump reușește să câștige și devine cel de al 45-lea președinte al SUA.
Vanitos, răzbunător, Trump nu uită. În loc să urmeze obișnuita reconciliere cu sistemul, pare pus pe război. Și vreme de patru ani, mandatul său a fost confiscat de o permanentă confruntare cu sistemul. Demontarea “Russiagate”, demonstrarea intervenției unora din servicii în sprijinul campaniei democraților și în persecutarea lui, urmărirea afacerilor familiei Biden (un politician extrem de corupt, dar fidel sistemului) au ținut administrația Trump prinsă într-o permanentă confruntare cu opoziția democrată și mașinăria sistemului.
Lăudându-se cu reușitele sale în plan economic, Trump le-a văzut spulberate de apariția (oportună!) a COVID. Realizările sale lipsesc. Negocierea unor tratate în Orientul Mijlociu reprezintă un succes, dar nu are destul impact în politica internă. Retragerea de pe teatrele de război și refuzul de a iniția noi conflicte pot fi trecute la realizări, dar, din nou, efectul nu e spectaculos, privit din perspectivă internă. Multe dintre promisiunile lui rămân fără acoperie. Problema imigrației e departe de a fi rezolvată, reforma sistemului asigurărilor de sănătate a lipsit, limitarea influenței și puterii coloșilor IT nu a existat (iar asta avea să-l coste!).
Practic, Trump a căzut victimă propriei vanități. A încercat să ducă războaie prea complicate, pe prea multe fronturi. Vreme de patru ani a fost într-o permanentă defensivă, nereușind să se concentreze pe propriile sale proiecte. Mereu activ pe Twitter, mereu gata să dea replică și să reacționeze la orice atac, și-a irosit timpul și energiile pe lupta politică, nereușind nimic spectaculos ca președinte. Deși așteptările erau uriașe.
Au existat – ar putea spune unii – și anumite câștiguri. Trump a însemnat o perioadă de răgaz, o amânare a năvalei globalizării. Lucru parțial corect. Trump a mizat pe simpatia electoratului său, reușind în schimb să își ostilizeze pe toată lumea, de la cei din propriul partid, la liderii unor țări aliate.
Alegerile din 2020
Mașinăria sistemului s-a pus în mișcare. Mai vârtos ca niciodată. Presă, internet, servicii, Hollywood, totul a fost turat la maximum pentru ca Trump să nu poată obține un al doilea mandat. Regulile, principiile despre care vorbeam la început, au dispărut. Posse COmitatus a fost și el pus în discuție – democrații nu excludeau, declarativ, posibilitatea folosirea armatei pentru eliminarea lui Trump, dacă acesta ar fi refuzat să părăsească Biroul Oval.
Pandemia a fost folosită drept justificare pentru forțarea amplificării unui anumit mecanism electoral, folosit până atunci doar marginal: votul prin corespondență. Sondajele promit o victorie certă a lui Biden, la diferenșe considerabile. Mașinăria duduie.
Trump vorbește despre posibilitatea fraudei, anunță o viitoare fraudă – subiectul devine tema centrală a campaniei sale. Apoi au loc alegerile.
Ceea ce a urmat se știe. Operațiune pregătită minuțios, cu atenție la detaliile psihologice. În seara alegerilor rezultatul pare indecis, cu un anume avantaj pentru Trump. Apoi, subit, peste noapte, încep să se reverse voturi într-o singură direcție. Dimineața, avansul dispare. În zilele următoare, pas cu pas, opinia publică este acomodată cu ideea că Biden va câștiga, deși numărătoarea nu s-a încheiat, vin acuzații de fraudă, apar mule neregularități. Trump este cenzurat sau blocat, canalele sale de comunicare sunt închise. Televiziunile întrerup un discurs de al său, în care vorbea despre fraudă.
America fusese educată, prevenită, instruită să accepte o nouă realitate: presa și doar presa va decide cine a câștigat. Și nu toată presa, ci doar 7 organizații alese pe sprânceană. Așa că, iată, vine momentul când presa anunță cîștigătorul: Biden.
La momentul anunțului Biden nu este certificat (procedura legală) de niciunul dintre state. Numărătoarea sau renumărare continuă în multe state. Proceduri legale sunt în desfășurare. Nimic din toate astea nu contează. Presa oficială a stabilit cine e câștigătorul.
Trump constată că a obținut cu aproape 8 miloane de voturi mai mult decât în 2016, dar pare să fi pierdut. Vorbește despre fraudă. Ceea ce e fundamental greșit, discursul său ar fi trebuit să vorbească despre neregularități. Și curg “dovezile” fraudei. Care nu sunt toate dovezi. Ci indicii, supoziții, prezumții.
Care sunt neregularitățile și în ce măsură pot fi invocate legitim în procedura de contestare?
-raportări greșite cauzate de erori ale unui software. În Michigan a fost probată o eroare de soft care a raportat 6000 de voturi obținute de Trump ca fiind pentru Biden. Softul este folosit în 30 de state. Aceasta este o dovadă certă, care poate justifica renumărarea.
-aberații statistice. În mai multe state, la un anumit moment al nopții, se înregistrează, brusc, sute de mii de voturi, apărute subit, toate, fără nicio excepție, pentru Biden. Statistic vorbim despre o aberație, dar aceasta nu este proba clară a unei nereguli.
-observatorilor republicani li s-a refuzat accesul la numărătoare. Aceasta este o neregularitate și este sancționabilă, dar nu este dovada fraudei. Poate justifica renumărarea.
-buletine de vot fără dată certă, aparținând unor persoane decedate, voturi multiple, semnături care nu corespune etc. Toate pot reprezenta neregularități, dar vor trebui analizate individual, în cazuri certe, nu pot impune renumărarea, în mod automat.
Practic, în acest moment bătălia s-a mutat pe terenul avocaților. Și poate dura. Avantajul lui Biden este fragil și câteva victorii ale lui Trump ar putea schimba lucrurile
Unele scenarii extreme vorbesc despre ipoteze și mai complicate (majoritățile republicane ale forurilor legiuitoare din diverse state ar putea ignora rezultatele votului în nominalizarea electorilor etc.). Aceste scenarii sunt neserioase.
Practic, jocurile par a fi încheiate. Sistemul a desemnat președintele, iar asta e tot ce contează. În 2016 a fost un accident, iar acum a fost corectat. Teoretic, într-o luptă judiciară corectă, șansele lui Trump nu arată așa de rău. Practic, șansele lui sunt zero. Și nu pentru că mașinăria democrată l-ar fi bătut, ci pentru că republicanii l-au părăsit încă din noapte alegerilor.
Republicanii au obținut rezultate nesperate în Congres, și-au păstrat majoritatea în Senat, iar toate astea îi sunt datorate lui Trump. Dar republicanii sunt și ei parte a sistemului, iar Trump le-a stat în gât vreme de patru ani. Acum e momentul în care inclusiv ei pot scăpa de el și vor face tot ce depinde de ei pentru ca asta să se întâmple. Chiar dacă asta îi va costa sever, pe termen lung.
În actualele condiții, luând seama și la serioasele modificări demografice, republicanii nu mai pot spera, într-un viitor previzibil la Casa Albă. Nici în Senat sau Congres nu vor mai reuși să se apropie de majoritate, după alegerile parțiale din 2022. Georgia va fi tot mai greu de câștigat, Texasul e posibil să fi fost roșu pentru ultima dată, Carolina de Nord la fel.
Rezultatul oficial va veni peste câteva zile. Oricum, contează mai puțin. America nu va mai fi la fel. Democrația americană, imperfectă, dar eficientă nu mai are cum constitui un model pentru nimeni. Presa americană, socotită multă vreme un standard, a încetat să mai reprezinte o sursă credibilă de informații. Noi stăpâni ai interetului vor fi, de acum mai puternici ca niciodată. Iar proiectul “minunata lume nouă” accelerează.
Trump a fost un moment de răgaz. S-a încheiat.
