1 Decembrie. E frig. Îndeajuns de frig ca să miroasă a iarnă nedumerită, dar nu suficient de frig ca ninsoare care cade zănatec peste orașele parcă pustii să nu se transforme în zloată.
Lipsește festivismul de carton presat. Lipsesc panglicile tricolore, duduile volubile cu unghii vopsite în culorile raznei îmbrăcate în ie, ceaunul cu fasole și cârnați, fanfara și militarii rebegiți de frig pleznind asfaltul cu pasul de defilare. E o zi mohorâtă, friguroasă și cenușie, cu străzi pustii și vânt șuierat. O zi ca România.
În fiecare an se găsesc chinuitori de vorbe, cititori de letopiseți, grămătici ai nimicului care să ne explice despre ce e vorba. Și de fiecare dată curg lunguiețe cuvântări mâloase și îmbibate în zeamă de răcnet prin care ni se povestește ce este, ce va să zică ziua aceasta. E despre unitate – ni se explică – , despre eroism, despre înaintași, despre lupta seculară -ohohoo!-, despre vitejie și curaj. Ce treabă avem noi cu eroismul? Curaj? Nu știm, domnule, nu ne privește. Noi purtăm masca regulamentar, păstrați distanța.
1 Decembrie nu e nici despre unitate (e chiar supărător că se poate sugera așa ceva!), nici despre eroism sau alte teme de discurs. 1 Decembrie e doar codul de inventar al unei depresii care durează de niște veacuri. Și nu e despre trecut, care e mereu negociabil. Cum nu e despre viitor, care e mereu tranzacționabil. 1 Decembrie e doar frig. Nimic altceva. Un frig de care nu ne apără nici măștile, nici distanțarea.
1 Decembrie e o zi ca oricare alta. În care îl ascultăm pe Iohannis. Îl ascultăm pe Orban. Pe Arafat. Ca niște români buni și destoinici. Și pipăim caloriferele. Pe Helvig nu-l ascultăm. Ne ascultă el pe noi.
1 Decembrie e doar frig. Am zis asta? Ar trebui să ne amintim că suntem compatrioți. Că vorbim aceeași limbă – mai mult sau mai puțin. Și să îi mulțumim bătrânei care ne duce în cârcâ pe toți, doamna România. N-o facem. Bătrânelor le spunem babe. Afară de cazul când poartă ie și au unghiile vopsite în culorile raznei.
1 Decembrie e doar frig.
Sărut mâna, doamnă!
