2020 nu e un an. Chiar dacă vine după 2019, care a fost, e o certitudine, un an, identificat cumsecade printr-un număr. Din lene, din comoditate, ne-am obișnuit cu anii numerotați, înmatriculați corect, într-un șir coerent, în ordine crescătoare (e vorba, strict, de aritmetică). Am fi putut opta pentru o altă soluție. Puteam boteza anii. Anul Vasile. Sau anul Septimiu. Ori anul Melinte. Prea mulți ani, prea puține nume. Și? Puteam merge mai departe, atunci când isprăveam toate numele, din toate culturile. Începeam să le potrivim câte două. Florică Mustafa – ăsta putea fi foarte bine anul unirii. Frederic Gherasie putea fi anul în care au dispărut dinozaurii. Iar 2020 se putea foarte bine numi Ibrahim Werner Sindralașvili. Care era problema?
Oricum, repet, 2020 nu e un an. E un epitet. Dacă cineva face observația că ai o tunsoare “foarte 2020”, nu ai niciun motiv să o iei drept un compliment. E, pur și simplu, constatarea că arăți ca naiba. La fel de bine, dacă ți se spune că hainele de pe tine “arată foarte 2020”, schimbă naibii pijamaua. Sau măcar spal-o!
Cred că s-a înțeles ideea. 2020 sau Ibrahim Werner Sindralașvili, cum preferați, a fost un an de rahat. Și asta e puțin spus, dar nu ar fi interesant nici pentru mine, nici pentru eventualii cititori dacă aș umple următoarele 322 de pagini cu înjurături.
Bilanțurile sunt inutile, analizele ridicole. Dar putem petrece câteva minute scărpinându-ne fiecare pe unde ne vine și socotind ce și cum s-a mișcat lumea în acest odios Ibrahim Werner Sindralașvili.
În media, domeniul principal de interes, aici, la Monitor Media, lucrurile au stat ciudat. Audiențele au cunoscut creșteri notabile, explicabile prin neîntrerupta salvă de restricții, adică priponiri la domiciliu. Producția de televiziune a fost, într-o anume măsură afectată, dar cei mai mulți actori de pe piața media s-au străduit să țină pasul. Interesul pentru filme (deși producția, în 2020, a fost mediocră) s-a păstrat constant, dar amatorii de astfel de produse n-au mai așteptat televiziunile, ci s-au mutat online. Acolo și doar acolo au putut găsi, la marile servicii de streaming, filmele care îi interesau, grupate pe generoase categorii tematice: filme cu femei puternice, femei în centrul atenției, LGBTQIA+ etc. etc.
Internetul a devenit principala sursă de știri, dar dezbaterile televizate, de la televiziunile de știri, au continuat să intereseze. Evadarea de pe teritoriul televiziunii, în căutare de informații obiective, neflitrate a fost rapid domolită, odată ajunși în online, de zelul cu care bulibașele internetului au suprimat tot ce nu respecta protocolul dinainte stabilit. Așa se face că cei sătui de CNN, odată ajunși, să spunem, în ținutul Youtube, aveau să descopere că indiferent ce căutau, platforma le recomanda… CNN.
În politică lucrurile s-au mișcat repede și urât. Tradiționala segregație dintre stânga și dreapta a fost abolită, fiind înlocuită de un nou criteriu: obediență față de noua ordine sau obediență așa și așa. Aparențele democratice au devenit inutile, mecanismul electoral a fost redus la formalitatea scoaterii șeptelului la vot, legătura dintre opțiunile reale ale cetățenilor și formulele de guvernare a încetat să mai existe. Sub pretextul precauțiilor sanitare au fost suprimate cele mai elementare drepturi și libertăți. Despre asta vorbim puțin mai jos, dar să isprăvim cu politichia.
2020 a fost anul în care, mai evident ca niciodată, politica a fost populată cu mediocrități. Nu doar la noi. Masca a devenit elementul esențial în conversația politică. Au lipsit erupțiile retorice, recitarea de proiecte sau prezentarea de programe. Totul s-a redus la măști și ciocniri de coate. Nivelul de imbeciltate a depășit cu mult cota de alarmă, dar asta nu a părut să mai deranjeze pe nimeni. Cetățenii planetei au fost ocupați să afle dacă măștile pe care le poartă erau sau nu conforme.
Anul ăsta de rahat nu ar putea fi evocat fără a vorbi despre marea, grozava pandemie. E aproape un an de când ni se tot povestește despre grozăvie. Valurile uriașe de decese nu au apărut, apocalipsa n-a mai ajuns pe planetă, dar nici nu îndrăznim să admitem că marele COVID-1984 e o gripă puțin, cu foarte puțin mai ambițioasă. Eforturile masive ale mașinăriei de propagandă au dat, în cele din urmă, roade. Am văzut, de nenumărate ori, repetându-se aceeași poveste: oameni care, în cele din urmă, s-au trezit infectați cu marea bâzdâganie, dar care încetaseră deja să se mai raporteze la ceea ce simțeau, ceea ce trăiau pe propria piele și repetau, pe ton grav, ceea ce li se picurase în urechi luni de zile. Invariabil, de atâtea și atâtea ori, i-am auzit anunțând, cu solemnitate, pătrunși de gravitatea momentului că “sunt pozitivi”. Apoi, grăbită, mărturisirea că, da, în cazul lor, nu a depășit datele gripei obișnuite, dar au auzit ei de cazuri care… Sau (recent) o duduie care îmi explica afectată că, da, nu a fost decât o indispoziție de o zi, două, dar ea are co-morbidități, deci… Pe scurt, rețeta a funcționat!
Repetatele avertismente “poartă masca, nu-l omorî pe tataia!” , ne-au adus, iată, la stadiul în care am încetat să ne mai raportăm la propriile simțuri, la propria rațiune, adoptăm necondiționat și isteric discursul oficial și suntem gata de gâtuirea oricărui nemascat. Pentru că, de atâtea și atâtea ori, autoritățile ne-au demonstrat copleșitoarea grijă pe care ne-o poartă.
Moment de dans, pe Tik Tok, cu medici și asistente.
Despre societate ce ar mai fi de zis, vorbind despre 2020? Mă rog, Ibrahim Werner Sindralașvili. A încetat să mai existe. Reziduuri de ale ei s-au refugiat într-un online precar, controlat cu strictețe de “regulile comunității”. Capacitatea de reacție civică a fost aproape anulată de teama isterică, hrănită sistematic. Conversația publică a fost dominată de o singură mare temă, iar raporturile dintre noi au suferit mutații pe care încă nu le înțelegem, dar de ale căror consecințe ne vom tot izbi în viitor. Acel viitor despre care nu prea avem motive să mai vorbim. Pentru că nu ne aparține, pentru că încă așteptăm de la stăpânii lumii să ne comunice dacă avem șanse să fim admiși acolo ori ba.
Au existat și lucruri bune. Puține, dar poate tocmai de aceea prețioase. Am descoperit, unii dintre noi, că avem ce ne spune și că reușim să ne-o spunem. Am descoperit, din nou, unii dintre noi, că umanitatea noastră profundă reușește să supraviețuiască în clipe grele, dincolo de isterie și vocea tunătoare a stăpânilor.
Acum un an, dacă v-aș fi spus (și v-am spus) despre felul în care veți sta încuiați în case, despre faptul că libertatea voastră va fi redusă la un nimic cu mască, despre faptul că vaccinul va deveni obligatoriu și fără dovada lui nu veți avea voie să existați, mi-ați fi spus (și mi s-a spus!) că e teorie nebunească a conspirației. Acum, e socotită nebunie orice nu se conformează acestei isterii. Și e doar începutul adevăratei demențe.
Urmează 2021. Adică Abdullah Ramakrishnan Soros. Vă urez un Abdullah Ramakrishnan Soros suportabil!
