Dacă ar fi să descriu cu un singur cuvânt imaginea de ansamblu a cinematografiei noastre post-decembriste, atunci aș spune: încropeală. Cu notabile excepții (Caranfil, Daneliuc), gălăgioșii regizori ai noului val n-au reușit altceva decât încropeli. Încropeli de uz festivalier, care bifează teme premiabile de către juriile corectitudinii politice, încropeli lăudate de critica bleagă și ocolite de public, încropeli în care totul e redus la o primitivă (și, de cele mai multe ori, stângace) tentativă de explorare a sordidului.
Cinematografia noastră contemporană – în măsura în care e potrivit să vorbim despre așa ceva – e o mică afacere de grup, din care, aproape programatic, spectatorii sunt excluși. Sigur, distribuția, difuzarea producției de film devine tot mai complicată atunci când nu mai avem cinematografe, iar afacerile multiplex de prin mall-uri sunt interesate de ceea ce se vinde. Uite, totuși, că nici televiziunile nu se bat să cumpere drepturile de difuzare pentru producțiile autohtone – potențialul de rating exclude astfel de investiții.
Regizorii noștri ar putea să se reîmprietenească, de ce nu, cu spectatorul român. Nu ar avea decât de câștigat, atât unii, cât și ceilalți. Spectatorii, năuciți se telenovele sud-americane și siropuri turcești sau mega-super-ultra-producții hollywoodiene, ar putea, treptat, redescoperi filmul românesc. Condiția ar fi ca filmul acesta să fie făcut pentru el, spectatorul român, nu pentru a bifa subiectele la modă în politichia festivalieră.
Regizorii și-ar (re)descoperi și ei adevărata menire. Iar aceasta este aceea de a spune povești. Și aici avem o problemă. Mai toți regizorii noștri se cred geniali (nu sunt) și vizionari scenariști ( nu e cazul). Lipsa scenariștilor profesioniști se simte. Și vorbesc despre adevărații profesioniști, nu despre fâțe răsfățate și tolomacii gureși care au umplu ecranele televizoarelor cu nărozii. Literatura noastră are, încă, îndeajuns de multe opere care așteaptă potrivită ecranizare.
Ciocoii lui Filimon încă așteaptă o potrivită punere în cadru. Proza fantastică a lui Vasile Voiculescu sau Zahei orbul pot reprezenta, într-o pricepută transpunere, filme de real interes. Cezar Petrescu poate da cel puțin cinci-șase romane ecranizabile. Camil Petrescu a mai fost vizitat, dar nu întotdeauna inspirat. Sadoveanu a fost ecranizat, dar încă rămân acolo câteva romane care ar merita o transcriere cinematografică. Cronica de familie a lui Petru Dumitriu ar putea fi subiect al unui spectaculos serial. La fel Sfârșitul de mileniu, al lui Radu Tudoran. Ce fabulos prilje de etalare a talentului, pentru regizor și actori, ar putea fi Scrinul negru, călinescian. Craii lui Mateiu Caragiale au fost ecranizați de Veroiu, dar filmul e, în opinia mea, un eșec, sufocat de manierism, de încăpățânarea lui Veroiu de a se arăta cu orice chip la fel de deștept ca Mateiu. Desculț, da, Desculț al lui Stancu poate fi un film grozav. Eliade are și el ce spune.
L-am lăsat deoparte pe Panait Istrati. Câteva dintre lucrările lui au fost ecranizate. Unele inspirat. Dar adevărata comoară e saga lui Adrian Zografi, o poveste fabuloasă, care așteaptă niște scenariști dăruiți și un regizor curajos. O mini-serie care să ecranizeze seria de lucrări istratiene avându-l drept protagonist pe Adrian Zografi (un alter ego al lui Istrati) ar putea, într-o tratare adecvată, deveni un reper pentru cinematografia noastră.
Poate a venit vremea ca cinematografia noastră să redescopere povestea. Povestea bine spusă (Caranfil a reușit asta în câteva ocazii). Titlurile sau autorii de mai sus reprezintă doar câteva repere de care n-ar fi rău dacă s-ar ține seama. Iar eventualii cititori ai acestui editorial, nu mă îndoiesc, ar putea completa lista.
