Un graur jigărit și rebegit scapă un găinaț pe statuie. Produsul digestiei sale incomplete se scurge, lăbărțându-se pe creștetul de bronz al statuiei, o pată albă-gălbuie de murdărie care începe să se zvânte, pregătindu-se de o mai lungă ședere. Până la prima ploaie.
Pripășit sub o streașină de vizavi, graurul privește spre bustul de bronz, acum maculat de mărunta lui tulburare digestivă. Oameni vin și se duc. Iar unii zăbovesc, preț de câteva clipe, privind către statuie. Alții doar întorc capul, fără a conteni înșiurirea pașilor. Când și când, câte unul mai vârstnic, își oprește pasul șovăielnic, cheltuind mai îndelungă zăbavă în fața chipului sculptat. Cineva pune la baza soclului, pe treptele de marmură, o floare. De peste drum, fudul nevoie mare, păsăroiul jigărit și, precum spuneam, rebegit, nu mai încape în sine văzând de ce grozavă prețuire se bucură rahatul său. Căci pentru el doar găinațul său și nimic altceva e de luat în seamă acolo.
Mi-e greu să scriu ceva de ziua lui Eminescu. Sunt prea mulți grauri. Vrăbioi, stăncuțe, un întreg inventar ornitologic e gata, la fiece 15 ianuarie, să își verse lucrarea mațelor. Unii mozolind cuvinte în gălăgioase pârțuri festiviste, bifând fiecare stereotip, călcând fiecare dintre locurile comune ale vorbirii de sub streașină. Alții, necrofagi hămesiți, gata să-l citeze pe poet drept martor al țicnelii lor. Apoi sunt înjurătorii. Supraviețuind în condiții de cruntă austeritate intelectuală sunt gata să își picure balele peste tot ceea ce depășește puterea lor de înțelegere. Și totul depășește puterea lor de înțelegere.
Un flăcăuaș cu minte puțină, ba încă și aceea puțină rău alcătuită, are revelații metafizice care îi spun că Eminescu era tefelist. Pentru că, logică elementară, dacă flăcăuașul e tefelist, subîngrengătura tolomacă, atunci musai și Eminescu ( din care, parcă, a citit niște postări, la școală) era tefelist.
Iată, dară, cum, peste veac, a devenit poetul distribuitor de fluturași electorali, semnatar de petiții tralala.
Altundeva, un june graur e gata de ușurare:
“Eminovici putea prinde anii 30, ar fi avut optzeci și ceva de ani, tare i-ar mai fi plăcut, ce ar mai fi slăvit poetul nepereche Romînia dodoloață, adevărații ani romantici. dacă ajung prin oraș mîine o să mă piș pe statuia dînsului, oricum avem la fiecare colț în Iași, măcar pt instigări ca “de la Nistru pîn la Tisa”
Și iată cum, necăjit că neputincioasele mațe n-au produs găinațul dorit, junele s-a prefăcut el însuși în rahat.
Vrajba unora dintre ai noștri cu trecutul nu va lua azi sfârșit. Nici mâine. Pentru că mereu vor exista dintre cei care vor pune neisprăvirea lor pe seama nevredniciei trecutului din care li s-a ridicat neamul. Nimic nu e mai simplu decât să cerți întemeietorii pentru șubrezenia zidirii. Mai ales dacă tu însuți nu ai nici știința, nici hărnicia cu care să așezi piatră lângă piatră.
Ziua lui Eminescu a devenit prilej de a vorbi despre orice. Și uneori despre Eminescu. Zarva graurilor, de vreme bună, acoperă cuvintele. O biserică din care au dispărut icoanele e doar o clădire nelocuită.
