Un prieten de peste ocean, vrednic susținător al tezei că SUA au menirea de a ne educa pe toți, încerca să îmi explice cum a rămas sistemul politic american “respectat și un model de urmat” pentru întreaga lume. Și vorbea serios. Toate lucrurile care s-au petrecut la ei în ultimul an erau, din perspectiva sa, dovada certă că sistemul e sănătos și funcționează. Explicația cea mai viguroasă pe care a reușit să o articuleze în sprijinul acestei teze era aceea că ei, de mai bine de sute de ani, au refuzat amestecul dintre religie și stat. (În treacăt fie spus, contra-exemplul era, pentru el, Iran). Nici mai mult, nici mai puțin! Separația dintre stat și religie era marea taină.
Fără îndoială, modelul occidental cu care suntem obișnuiți impune o astfel de necesară separație. Iar modelul occidental, într-o anume măsură, poate fi sau putea fi socotit unul de succes. Dar lucrurile sunt ceva mai complicate. Întrebarea logică pe care a trebuit să o pun a fost: despre ce religie e vorba? După secunde bune de perplexitate amicul a răspuns, ferm, sigur pe sine: toate! Nu părea să realizeze în ce șandrama logică se adăpostise.
Da, separația dintre stat și religie e unica soluție posibilă într-o țară cu profilul SUA, acolo unde există un ghiveci etnic și religios unic. Ce religie de stat poate exista într-un stat în care există, literalmente, sute de forme de expresie religioasă? Când ai de a face cu o astfel de aglomerare, separația despre care vorbeam e singura soluție posibilă. Raționamentul ăsta nu mai funcționează la fel de eficient în alte situații, cum ar fi exemplul folosit chiar de amicul meu, Iranul.
Repliindu-se rapid, amicul a dublat miza: iată, deci, dovada de necontestat a beneficiilor pe care le aduce diversitatea! Ar trebui să pricep asta – și-a urmat vorba – chiar dacă vin dintr-un stat “mono-etnic”.
Marea problemă cu tipul acesta de viziune asupra lumii este aceea că ea funcționează doar dacă nu ieși din casă. Pentru că atunci când începi să ai contact cu lumea despre care e vorba, nimic nu mai seamănă cu literatura propagandistică.
Primul pas a fost să-l lămuresc pe om că România, ca mai toate statele europene, nu este mono-etnică și nu are cum fi. Avem și noi felia noastră de diversitate, cu marea diferență că aici e vorba de un proces istoric complex. Apoi a existat Uniunea Sovietică, de care am fost bună vreme atârnați. Iar acolo chiar era diversitate pe săturate. Trăznaia asta, deci, nu e o invenție recentă a plictisiților din nu știu ce campus american. Distincția majoră era că pentru unii diversitatea era consecința (nu neapărat dorită) unei istorii teribil de complicate, în vreme ce pentru alții pare să fie un scop în sine. Discuția a mai continuat ceva vreme, dar nu mai merită povestită.
Mult pomenita, discutata diversitate poate fi înțeleasă în multe feluri. Problemele apar atunci când cineva încearcă să impună tuturor celorlalți propria-i înțelegere. SUA sunt, prin geneza lor, prin natura lucrurilor o aglomerare de rase, etnii, religii și culturi care, o vreme, au părut a putea supraviețui laolaltă, câtă vreme exista o cultură dominantă la care se raportau toate celelalte. Engleza nu este și nu a fost limba oficială în SUA! Așa stau lucrurile, deși pare de necrezut. Părinții fondatori s-au ferit să impună o limbă oficială, tocmai pentru că înțelegeau natura multi-etnică a noului stat. Nu există text de lege care să stabilească în vreun fel caracterul de limbă oficială al limbii engleze. Cu toate acestea, vreme de două secole, cultura dominantă a impus limba engleză ca limbă a statului – chiar dacă, repet, nu există o prevedere legală în acest sens.
Atunci când imigrația masivă a modificat raporturile dintre principalele grupuri (etnice, religioase, lingvistice), raportarea la cultura dominantă a început să devină tot mai complicată. Născocirea politicilor identitare a agitat și mai mult ape deja foarte tulburi.
Teza care a condus politica Washington-ului în ultima sută de ani a fost: ce e bun pentru America e bun pentru toată lumea. Doar că lumea nu a mai fost de acord. În ultimii ani, Uniunea Europeană pare să se fi decis, totuși, să preia modelul american. Care dă, tot mai frecvent, rateuri la el acasă. De ce s-ar importa, atunci, un astfel de model, care pare să eșueze acolo unde a fost născocit? Răspunsul simplu ar fi: pentru a accelera procesul de globalizare forțată. Răspunsul mai complicat ar merita un articol separat.
Principiul diversității, în sine, nu are de ce deranja. Condiția ar fi determinarea unor limite raționale, care să permită o adaptare graduală, fără a aduce disfuncții majore în sistem. Aud frecvent ideea că, iată, marea diversitate ne îngăduie să ne bucurăm de delicii culinare, exotice ori de produse artistice altfel inaccesibile. Bine, în regulă, haideți să convenim, totuși, de câte restaurante afgane avem nevoie, câți bucătari angolezi sunt necesari, de câți poeți din Uganda e nevoie pentru îmbogățirea noastră culturală? Urmează, apoi, susținerea că imigrația masivă ne aduce specialiștii de care avem nevoie. Lucru corect, între anumite limite. Softiștii sau medicii indieni sunt exemplul la care se face mereu trimitere. Am serioase îndoieli când vine vorba despre salvarea spitalelor noastre prin aducerea masivă de medici camerunezi, rwandezi sau tanzanieni.
Diversitatea obligatorie a adus un fenomen bizar, cu evidente grave consecințe: supra-reprezentarea. Numirile în funcții publice, nominalizările de candidați nu se mai fac folosind perimatele criterii care vorbesc despre merite, ci abacul diversității. Chicago este condus de o femeie primar. De culoare. Lesbiană. Diversitatea bifată la trei rubrici. Șeful poliției e (sau era, nu mai știu) o femeie. De culoare. Bifat. Porcurorul general o femeie. De culoare. Chicago este orașul cu cea mai mare criminalitate din SUA. Omorurile cu mână armată au loc zilnic, Chicago deținând, în privința asta, un trist record. Dar criteriul diversității este satisfăcut.
Printre primele decizii luate de Joe Biden, după învestire, a fost aceea de a numi ca secretar(ă) adjunct a(l) sănătății un transexual. Criteriul esențial care a contat la numire a fost legat, cred că e din nou clar, de diversitate, nu de competențe extraordinare. BBC își propune să educe copiii prin intermediul unui serial de desene animate din care se poate afla că strămoșii englezilor erau negri, senatorii romani, ba chiar și câțiva împărați, asemenea. Un entuziast al diversității obligatorii, tot britanic, merge până acolo încât afirmă că bună parte din trupele lui Iulius Caesar, care au ocupat Britania și, unii, s-au stabilit acolo, erau musulmani (faptul că până la apariția islamului aveau să mai treacă niște veacuri nu incomodează).
Hollywood-ul e cel mai activ promotor al supra-reprezentării. Batman avea toate cusururile din lume: alb, anglo-saxon și, după toate indiciile, heterosexual. Așa că l-au ucis și au inventat Batwoman. Ceea ce putea fi interesant. Apoi au decis că ea e feministă, ba mai mult, lesbiană. Și a devenit interesant. (interesant=ridicol). După primul sezon (un eșec total) a devenit clar că rețeta nu merge, așa că au apărut modificări: batwoman e o femeie de culoare. Acum e altceva!
Netflix a încetat să mai fie o sursă de divertisment, devenind o agresivă mașinărie de promovare a diversității obligatorii. Nu există, practic, produs original Netflix care să nu fie sufocat, anulat, transformat în ceva insuportabil de presiunea teribilă a diversității. De la Troia la povestea regelui Arthur totul trebuie reformulat cu respectarea canonului diversității obligatorii. Povești decente, care ar putea fi consumate în tihnă, devin insuportabile pentru că supra-reprezentarea le transformă în bizare defilări ale grupelor de minorități de tot felul. Substanța narativă se dizolvă, logica structurii epice e anulată, totul e doar o lungă etalare a vrtuților diversității artificiale. Nu există nici cea mai mică strădanie de a insera mesajul într-un mod credibil, respectând logica poveștii, personajele nu servesc arhitecturii narative, ci există acolo strict pentru a reprezenta o categorie.
Diversitatea în sine, spuneam mai sus, nu e deloc un lucru rău. E o consecință naturală a unei firești evoluții a lumii. Schimburile de populații, contactele dintre culturi diverse au existat de când lumea. Ar trebui să fim complet narcotizați de ideile justiției sociale moderne dacă am refuza să observăm că grupuri despărțite de minime elemente de diferențiere nu reușesc nici după veacuri de coabitare să se obișnuiască cu un împreună (exemplele sunt atât de multe, de la fosta Iugoslavie, la, foarte recent, Myanmar). Globalizarea poate aduce o intensificare a comunicării dintre culturi și o înțelegere superioară, iar într-o bună zi ne-ar putea oferi o lume mult mai tolerantă, un uriaș sat global. Lumea aceea e încă departe. Impunerea diversității obligatorii nu grăbește venirea acelei lumi, ci, mă tem, o întârzie. Nimic nu se poate construi pe o minciună. Și sigur nu se poate construi o lume nouă așezată doar pe fundația șubredă a unui șir de minciuni.
Până la urmă cel mai serios test pe care trebuie să-l treacă orice susținător al diversității este admiterea opiniilor care se opun exact acestui lucru.
