Există, la noi, o veritabilă cultură a aproximării. Totul e “pe acolo”, într-o vagă estimare a proporțiilor. Avem dezvoltată chiar o tehnică metrologică aparte, care descrie refuzul rigorii și aplecarea spre grăbită improvizație: ochiometria.
Nu impresionează partitura, câtă vreme reușim “s-o ghicim după ureche”, inserând stridente floiricele melodice ca să “sune mai bine”. Nu urmăm un rețetar, oricât de serios, oricât de temeinic verficiat în vreme, pentru că le potrivim “la ochi”. Sau după gust. Ieșim din regula proporțiilor pentru că “e mai bun așa”. Iar dacă nu e “mai bun”, cu certitudine “merge și așa”.
Nimic de mirare dacă, la români, sonetul are 12 versuri, iar ora e un interval negociabil.
Polemica, de regulă, e o întâlnire a opiniilor contrarii în jurul unei idei. Tonul poate fi mai apăsat, stilistica mai ambițioasă decât în cazul simplei flecăreli de bodegă. Etalarea logică a argumentelor ține de fond, nu e numai un exces de ornamentație. Subiectivismul nu e prohibit, dar trebuie și el argumentat. Iar tonul rămâne cordial. Cea din urmă regulă admite dispense, dacă toate celelalte sunt voinicește străbătute.
La noi nici polemica nu scapă năravului aproximării largi, care substituie necesitatea argumentului cu imperativul insultei. Dezacordul nu poate fi instrumentat optim decât dacă textul precizează limpede că preopinentul e bou, mitocan, lipsit de maneră, ta-su a fost securist etc. Orice reziduu de argument trebuie neapărat echipat cu injuria răstită, investiția în epitete e obligatorie, regnul animal trebuie obligatoriu introdus în comparații ample, iar regula esențială, de nesurvolat, e aceea că, oricum ar sta lucrurile, preopinentul e un derbedeu și ( esențial! ) un nesătul mâncător de rahat.
Conversația publică dintre Mircea Dinescu și Gabriel Liiceanu poate că aspiră la condiția de polemică (ambii niște ambițioși, cu frecvente strădanii în gen, mereu ușuate), dar nu e altceva decât gâlceava unor scandalagii vanitoși, teribil de convinși că aștrii colosali care sunt ei exercită o forță gravitațională care dă cosmosul peste cap. Nimic de zis, gâlceava, pornită de la subiective rememorări ale Anei Blandiana, prinde bine. Nu la primenirea vieții noastre publice – deși excesul de “dat în gât” la care s-au înhămat amândoi poate servi și unei astfel de cauze. Dar încăierarea celor doi folosește mai ales la o mult mai corectă și mai actuală definire a celor care se imaginează a fi moțul cel pufos și rozaliu al intelighenției românești. Elită carevasăzică! Elită care nu există. Decât într-o lăbărțată aproximare a termenului.
Nu avem polemici autentice pentru că nu avem elite autentice. Îl avem pe Dinescu. Și Liiceanu. Și așa mai departe. Nu înseamnă că nu avem și intelectuali autentici. Sigur că avem. Doar că aceștia refuză aproximările. De orice fel.
