Nu o dată, înaintea unei călătorii, încercând să fac rezervările la un hotel să apelez la Trip Adivsor sau vreun alt site de tipul ăsta pentru a afla opiniile celor care au trecut deja pe acolo. Nu m-am bizuit niciodată pe opiniile altor mușterii, dar pot avea și ele relevanța lor.
Invariabil, aplicația îmi oferă cu predilecție părerile conaționalilor mei. Înțeleg logica acestei ordonări, dar de cele mai multe ori nu-mi folosește. Aproape de fiecare dată, micro-eseurile utilizatorilor români sunt încadrabile în două mari categorii: exces de euforie sau, dimpotrivă, acră bombăneală. În ambele cazuri fiind vorba mai ales de toane. Un lucru au în comun ambele categorii: ampla evocare a micului dejun!
O parte consistentă din “cronicile” utilizatorilor români e devotată primului chiolhan al zilei. Spunând asta și spunând-o astfel am definit și sistemul de referință cu care se operează. Primul criteriu de evaluare este, desigur, abundența. Cu asta se începe. Terminologia e austeră, așa că de fiecare dată discuția este despre cât de “generos” este micul dejun oferit de cutare sau cutare hotel. Cu precizarea, obligatorie, că este inclus. Dacă nu este inclus, cronica devine subit îmbibată în ton de mustrare și e însoțită de precizarea că el, utilizatorul, a decis să nu plătească în plus pentru respectivul mic dejun.
Sigur că “inclus” nu înseamnă gratuit, ci fix așa cum se scrie: inclus. Adică prețul e deja introdus în prețul camerei de hotel. Taxarea separată nu reprezintă, pentru turistul român, nici dovada transparenței (află astfel cu exactitate cât costă omleta matinală), nici o chestie de bun simț, prin care nu este taxat pentru un serviciu pe care e posibil să nu-l folosească, totuși.
Urmează, apoi, obligatorul inventar, în care trebuie descrisă fără parcimonie toată lista de bucate disponibilă la bufetul matinal. Cu obligatoria inserare a unicului epitet admisibil: delicios. Totul e inventariat și evaluat: a fost sau n-a fost delicios. Din opiniile respective afli prea puține despre respectiva destinație, mai nimic despre hotelul în cauză, în schimb vei primi o consistentă informare despre reacțiile gastrice ale autorului. Dacă respectiva opinie e formulată în limba română vei afla, cu siguranță, dacă “se merită” sau nu. Dacă autorul, cu îndărătnicie, s-a decis să testeze balamalele limbii engleze, ești pe cont propriu. Cu multă flexibilitate și un semnificativ efort de deducție există unele șanse să înțelegi ce voia autorul.
Dacă, tot într-o astfel de aplicație, te înghesuie curiozitatea de a descoperi ce au spus compatrioții despre vreun restaurant, din nou, abordarea e una indicativă a unei anume specificități. Mai întâi o să afli, într-o epuizantă diateză reflexivă, dacă “se mănâncă bine”, dacă “se servește” bine, dacă “se așteaptă” mult până la venirea comenzii. Apoi se intră în temă: porțiile sunt sau nu… ați ghicit! Generoase!
O recepție, o nuntă sau o întâlnire cu prietenii trece, mai mereu, prin același proces de evaluare gastrică. Nu știu dacă doar la noi stau lucrurile astfel, probabil că nu, dar tipul acesta de raportare la lume explică, într-un fel, starea noastră de azi. Stăpâniți de o fără de saț exuberanță digestivă, subordonăm orice altă dimensiune a existenței noastre nevoii de permanentă umplere a mațului. Nu ne pierdem în ceremonii gourmet, că “rămâi flămând”. Nu e vorba, cred, nici de un reflex al sărăciei, nici de lipsă de educație – cum am mai auzit spunându-se – , ci de un instinct de conservare care a suferit mutații bizare. Îndoparea e o soluție individuală de supraviețuire. Irațională, bezmetică, nesănătoasă. Dar de fiecare dată asta alegem: soluția irațională, bezmetică, nesănătoasă. Când ne hrănim sau când votăm. Ori când vorbim unii cu alții.
În mod rațional, atunci când te-ai apuca să îți scrii opinia într-o aplicație precum Trip Advisor, ai porni de la ceea ce poate fi util, interesant pentru alți utilizatori. Abordarea, evaluările sunt, e de la sine înțeles, atinse de un inerent subiectivism, dar perspectiva e cea descrisă: rostul aplicației și al acelor evaluări e acela de a fi de folos altora. Nu acela de a oferi un spațiu de lăbărțare a vanității noastre, de revărsare a trăirilor noastre intestinale. Chestia asta ne scapă.
Acum vreo 30 de ani, în plină campanie electorală, un admirabil gazetar îmi spunea că o schimbare autentică poate avea loc atunci când românii nu-l vor mai vota pe cel care promite că “el face”, dar vor opta pentru cel care se angajează să-i pună pe ei să facă. Au trecut 30 de ani și alegerile au fost în mod constant câștigate nu de cei care au promis să facă, nici de cei care au promis să ne pună să facem, ci de cei care au promis că vor da. V-am spus că “micul dejun inclus” nu e gratis, nu?
