Nu de puține ori relația noastră cu adevărul, cu lucrurile în care alegem să credem e serios stânjenită de ecou. Nu felul în care pornește acel adevăr de la noi, ci felul în care se întoarce, după ce va fi izbit ziduri lăsate de izbeliște, tomberoane, panouri publicitare sau uși ferecate prin ordonanțe de urgență, ecoul acela e cel care ne incomodează, ba de multe ori stârnește o autentică panică.
Deseori, devenim circumspecți, ostili propriilor convingeri, ne depărtăm de propriile opinii doar pentru că le vedem îmbrățișate, sufocate, răstit rostite, zbierate, regurgitate, grohăite de personaje cu care, din rațiuni de elementară salubritate, refuzăm orice asociere. Oricât de grozavă ar fi cauza, oricât de ambițios enunțul, atunci când intră în rostirea unui anume personaj, ori unor anume tipuri de personaje, subit simțim nevoia de depărtare.
Se întâmpla, mai frecvent decât ne place să admitem, ca lucruri rostite de Corneliu Vadim Tudor să fie perfect valide, să descrie, uneori, idei față de care simțeai o de netăgăduit apropiere. Dar de care te depărtai, grăbit, odată ce ieșeau din gura zurbagiului. Sau, în cel mai bun caz, alegeai să le taci. Adevărul tocmai trecuse printr-un sever proces de maculare. Adeziunea la acea idee, oricare ar fi fost ea, însemna automat, la nivelul percepției publice, asocierea cu nebunul. Nuanțele erau abrogate, detaliile ignorate. Exaltarea, răsteala, grohăitul tribunului făceau apropierea imposibilă. Pe de altă parte era perfect convenabil citatul din Pleșu, chiar și atunci când acesta greșea. Și greșea frecvent. O bizară intervenție a gravitației transforma adevăruri evidente în lucruri de nerostit și erori fundamentale în enunțuri perfect acceptabile. Sursa gravitației și nu forța ei erau (și au rămas) esențiale.
Mecanismul de validare e el însuși unul bizar, care ar merita o mai atentă discuție, dar nu acesta e subiectul de azi. Suficient să spunem că, aproape invariabil, mecanismul privește personajul, autorul rostirii, nu enunțul. Iar evaluarea introduce criterii extrem de riguroase în cazul unora și generoase dispense când vine vorba de alții. Asta face ca, prin raportarea la ceilalți, relația cu propriile convingeri să devină un autentic și teribil de riscant exercițiu de acrobație intelectuală. În mod frecvent te poți trezi în situația în care contești adevăruri evidente pentru a evita impure asocieri și admiți lucruri cel puțin discutabile din dorința unei anume socieri.
La fel de frecvent intervine un soi de temătoare auto-cenzură. Orice ai spune e mai înainte atent evaluat, măsurat, să nu cumva să revolte bula de care te străduiești să atârni, să nu introducă asocieri pe care cu atâta grijă te străduiești să le eviți. Bun, când vine vorba despre ceea ce numim social media mai există și cei loviți de sindromul Facebook Tourette – cei care nu își pot domoli impulsul de a vomita orice le trece prin cap, care sunt gata să posteze orice scremut calambur, orice stîngăcie, orice. Dar, din nou, asta e o altă discuție, care și ea ar merita purtată.
Protestele din ultimele zile reprezintă o perfectă aplicație a ceea ce spuneam. Nu interesează ce ai spus vreme de un an de zile, care sunt opiniile tale, ci dacă accepți ori ba afilierea. Și vezi acolo alungindu-se, revărsându-se abundent Șoșoacă. Sau descoperi conținutul relativ ridicat de tefelism. Și poc! dilema! Discuția nu mai e despre subiectul protestului, ci despre cine sunt cei care protestează. Adevărul își trage, profilactic, masca pe bot.
De mai bine treizeci de ani tot dăm în clocot, dar nu ajungem niciodată la punctul de fierbere, acolo unde totul e sterilizat. Ne consumăm în insurgențe de weekend, ne revoltăm leneș pe facebook, ne plictisim unii pe alții vorbind despre “ce ar trebui făcut” și ne revărsăm pe străzi să protestăm împotriva a ceea ce am decis tot noi, când am votat. Și alegem, comod, asocierea prudentă și onorabilă cu acei domni respectabili care greșesc mereu.
Personal, am tot vorbit atunci când aproape toți tăceau. Acum când aproape toți vorbesc, e mai bine să tac.
