Astăzi, în loc de editorial, am să vă fac cunoștință cu Oana.
Are 17 ani și pictează. De fapt nu pictează, ci repovestește lumea așa cum o vede ea. Înainte picta. Înainte, pentru că de la 7 ani a început să privească lumea și să-i cerceteze culorile. Înainte, spuneam, picta. Acum povestește. În loc de cuvinte topește puțin albastru, dizolvă ceva roșu, arcuiește contururi, recompune lumina, astfel încât pe pânză să se poată așeza lumea pe care o vede ea.
E în clasa a XI-a, la Colegiul Național de artă “Regina Maria”, din Constanța. Iar marele ei of e școala online. Poveștile ei nu se pot spune online. Lumea ei nu încape într-un ecran de sticlă. Iar dacă o întrebi, niciodată nu e pe deplin mulțumită, mereu ar schimba ceva, ar mai atinge o umbră, ar mai mișca o rază de soare. În cărbune nu e deloc mai ușor. De zece ani a învățat asta. Acolo vin umbrele, iar umbrele nu sunt întotdeauna prietenoase.
Atunci când privește lumea din balconul apartamentului în care locuiește, nu vede cerul, ci povestea lui. O poveste din care face și ea parte, în care existăm și noi. Pentru că privitorul e o parte importantă a poveștii.
Numele ei este Oana David, are 17 ani și spune povești. Acestea sunt poveștile ei. Merită aflate.
