Din clipa în care ne naștem începem să îmbătrânim. E singurul lucru care, știm cu certitudine, va continua să ni se întâmple, clipă de clipă, ceas de ceas, atât cât vom avea de călătorit prin această lume.
La început e o îmbătrânire voioasă, a ridicării, a descoperirii, în care născocim silabe pentru ca mai apoi să aflăm că erau deja născocite, de alții, înaintea noastră, și potrivite în cuvinte. Descoperim contururile lumii, semnele ei și semnele în care strămoșii ne-au lăsat cuvânt. Și învățăm acele semne, pentru ca mai apoi să lăsăm propriile cuvinte către cei care vor fi. Dar asta se întâmplă mai târziu. Acum îmbătrânirea aduce genunchi juliți, zarvă la scaldă și gust acru de corcodușe.
Continuăm să îmbătrânim. Cu fiecare zi. Dar e o etapă a îmbătrânirii care aduce vigoare, o etapă în care totul pare posibil și totul ni se cuvine. Drumurile lumii există pentru a fi străbătute, zidurile ei pentru a fi pipăite. Și buzele pentru a iscodi sărut din șoapte și întuneric furat de la ursitoare.
Îmbătrânim. Adunăm chipuri, atingeri, cuvinte și suspin. Sunt cei care ne vor însoți în îmbătrânirea noastră tot astfel cum noi îi însoțim în prea grăbita lor îmbătrânire. Sunt cei care ne dau povață ori dojană, ori cei care ne sună în miez de noapte doar ca să ne întrebe dacă suntem bine, pentru că ne-au visat cândva. Sunt cei cărora le ducem pachet la spital, cei pe care ne sprijinim când pășim cu greutate, cei care pleacă, cei care vin. Sunt cei care, adunați, fac existența noastră să se numească viață. Cu genunchii juliți și chip palid, cu vorbă domoală și mereu cu ceva care doare.
Și continuăm să îmbătrânim. Nu există altă cale. De acum îmbătrânirea apasă altfel. Mai taie din suflu și, deseori, apasă pe inimă. Ochii se mai sting, iar pasul e mai greu. Acum încep să devină importanți, tot mai importanți cei care ne însoțesc, pe care îi însoțim. Și tot acum ei încetează să îmbătrânească. Unul câte unul. Pe rând. Și îi petrecem la groapă. Adunând goluri. Unul câte unul. Până când noi înșine devenim un gol imens. Și îmbătrânim.
Încă o vreme vom continua să îmbătrânim. Bombănind despre stricare lumii, numărând golurile din noi care se înmulțesc și aprinzând lumânări. Înțelegând că nu mai are niciun rost să continuăm cu această neîncetată îmbătrânire. Dar ne urmăm calea.
De acum îmbătrânirea, cât a mai rămas din ea, e doar un vaiet de neputință și o lungă pomenire a celor plecați. O lungă pregătire a ceasului când vom înceta să mai îmbătrânim. Și fiecare clipă, fiecare clipă e doar o surdă rugăciune în care cerem ca ceasul când nu vom mai îmbătrâni să nu fie atât de departe.
