Acum niște ani – nu mulți, nu puțini-, am realizat, vreme de un sezon, la defunctul Neptun Tv, o emisiune care s-a bucurat de un relativ succes. De fapt emisiunea a început să aibă un și mai mare succes abia când a încetat să fie produsă, dar asta e o altă poveste.
Emisiunea, Parol monșer, nu-și propunea nimic spectaculos. O emisiune de dialoguri cu personalități remarcabile, într-un cadru mai puțin convențional. Cum resursele erau extrem de reduse, iar postul pentru care produceam emisiunea avea o prezență mai degrabă discretă în audiențele la nivel național, ar fi fost chiar nepotrivit să mă aștept la rezultate spectaculoase. Mai mult, o emisiune de dialoguri cu personalități venind dintr-o zonă de mare altitudine a culturii noastre de astăzi nu era tocmai un produs care să spere la cine știe ce recorduri de audiență.
Lesne de imaginat, publicul emisiunii venea mai ales din Dobrogea, de acolo de unde emitea Neptun Tv. Dar ecouri deloc de neglijat ne veneau și din țară, ba chiar de dincolo de frontiere. Bun. Am descris cadrul.
După ce terminam de filmat fiecare ediție a emisiunii, împreună cu cei câțiva colegi care mă ajutau la realizarea ei (un producător deștept, profesionist, dar cu care nu mă înțelegeam și pace și două fete istețe la camere) ne prindeam într-un fel de rămășag despre succesul pe care ni l-ar putea aduce invitatul acelei ediții. Eram convinși că Mărgineanu sau Chilian vor rupe gura târgului. Niște artiști deloc convenționali, cu un public întins pe toate vîrstele, cu verb și plini de humor – rețetă sigură pentru succes, gândeam. Rezultatul? Audiențe moderate spre bune (pentru Neptun Tv).
În același timp, am fost aproape convinși că dialogurile cu regretatul Augustin Buzura, Răzvan Theodorescu sau mult prea devreme plecatul dintre noi Vintilă Mihăilescu nu au cum spera la cine știe ce trecere la public. Interlocutorii erau spectaculoși, dialogul spumos, dar totul putea da impresia unui anume sofisticări care, îmi imaginam, nu avea cum prinde la public. Nimic mai greșit! Audiențele erau deja binișor măsurabile la nivel național, nu doar local.
Sigur, e riscant să enunți niște concluzii plecând de la această istorie. Există o seamă de factori de care trebuie ținut seama: o emisiune aflată la început de drum, în căutarea unui public propriu, cu ore de difuzare mereu schimbătoare, la un post mai degrabă de periferie. Dar dincolo de toate acestea, nu poți să nu te lași vizitat de o întrebare: și dacă nu ne cunoaștem publicul așa cum ne imaginăm? Și dacă o parte semnificativă a publicului îțși dorește ceva mai mult?
Exemplul pe care l-am dat are, desigur, o modestă substanță, dar pleacă de la o experiență personală, de aceea l-am folosit. Nu e însă singular. Sinteza zilei, a lui Mihai Gâdea, a devenit au autentică instituție în peisajul audio-vizualului românesc în perioada în care prezența constantă a lui Octavian Paler, în fiecare miercuri, dădea acelei emisiuni o anume noblețe, o calitate a dialogului pe care cu greu o găseai altundeva. Și, sigur, exemplele ar putea urma.
Avem tendința de a socoti că cifrele de audiență reflectă capacitatea presei de a oferi spectatorilor ceea ce aceștia își doresc. Nu e obligatoriu adevărat. Cifrele, ca să spunem adevărul, ne arată ce aleg oamenii din ceea ce li se oferă, nu că, neapărat, ceea ce li se oferă e exact ceea ce și-ar dori. Sigur că multe emisiuni de cultură, cele mai multe, au date de audiență insignifiante. Pentru că sunt rău făcute. Ori sunt scorțoase, de un elitism manifest, inventate mai mult pentru a satisface vanitatea nemăsurată a unui realizator stăpânit de un năvalnic narcisist, ori sunt răstit „neconvenționale”, alunecând lejer spre un marginal care nu poate interesa decât marginalii. Succesul presupune talent și capacitatea de a conserva un anume firesc. Ingrediente rare astăzi.
Există, cu siguranță, o proporție importantă a publicului interesată de reality show-uri și divertisment. E firesc. Publicul acesta e important. Dar există și un publc, poate nu la fel de numeors, dar deloc de neglijat, mai pretențios. Gustul public, putem în cele din urmă conchide, ne poate mereu surprinde, se poate îndrepta către direcții pe care nu le-am putea bănui. Pentru o instituție de presă, în condițiile economice de acum, investiția în produse culturale presupune riscuri enorme, nerăsplătite neapărat pe măsură, deci e greu de justificat, atunci când discutăm despre afaceri private. Când vine vorba, totuși, despre televiziunea publică, atunci lucrurile ar trebui să stea altfel.
P.S. Seria de emisiuni despre care vorbeam a cunoscut cinci sau șase redifuzări, în sezoane consecutive, după ce mi-am încheiat colaborarea cu televiziunea respectivă. Audiențele au rămas constant bune, înregistrînd chiar ușoare creșteri.
