foto: Marius Amarie
La nivel global consumul de informație a crescut de o manieră cu adevărat copleșitoare. Televiziunile au adunat sute și sute de mii de ore de emisie dedicate informării cu privire la pandemie, la particularitățile acestui virus și la modul în care poate pune în pericol sănătate. Presa scrisă și mediul online a strâns milioane de articole, fotografii, filmulețe, toate legate de acest subiect.
Umanitatea a produs, în doar câteva luni, o cantitate colosală de date, un volum uluitor de informații. Iar datele de audiență arată că a și consumat pe măsură astfel de informații. Ar fi, deci, de așteptat ca cei mai mulți dintre semeni să fie mult mai bine informați, să înțeleagă mult mai bine ce se întâmplă. Lucrurile nu stau deloc așa, pentru că, o dată în plus, cantitatea nu înseamnă calitatea, iar un volum uriaș de informații naște mai degrabă confuzie.
Informațiile riguroase, venind de la cei cu certe competențe stau laolaltă cu declarații oportuniste ale unor politicieni iresponsabili sau sărmani cu duhul, datele statistice sunt combătute de elaborate teorii ale conspirației, informările oficiale încearcă să facă față tezelor neoficiale. Tabăra celor care cred că ne aflăm într-o criză existențială majoră și a celor care cred că e vorba, de fapt, despre o conspirație globală de proporții gigantice, care ascunde interese oculte, sunt sensibil apropiate. Argumente valide (sau aparent demne de luat în seamă) există de ambele părți.
Revelațiile mistice care găsesc semnele biblice ale apocalipsei sunt contracarate cu îndemnuri la rațiune și o evaluare corectă a datelor, statisticile actualei epidemii sunt comparate cu statisticile altora, mult mai ucigătoare. Adevărul e pur și simplu copleșit de uriașul volum de informații.
Consumul de divertisment a crescut considerabil. Nu avem statistici care să ne spună în ce măsură a crescut timpul petrecut cu lectura, dar nu sunt semne că, în această privință, am avea parte de evoluții semnificative. Oamenii par foarte preocupați cu găsirea unor modalități de petrecere a timpului și prea puțin cu căi de folosire a lui.
Ceea ce statele par a fi uitat, în condițiile de acum, e că au datoria de a păstra sentimentul apartenenței la o comunitate. Dimpotrivă, profilactic, în termeni de strictă siguranță sanitară (justificată sau nu) statul ne cere distanțare. Socială. Ca și cum nu ne eram deja atât de departe unii altora. Artiști, oameni de cultură, precum maestrul Tudor Gheorghe, Damian Drăghici sau alții, încearcă, dimpotrivă, să ne adune laolaltă. Preț de un poem. Sau de un cântec. Unele televiziuni, unele gazete, la rândul lor, încearcă să ne amintească, zi de zi, care sunt lucrurile care contează, cum să ne dăm semne, unii altora, că încă aparținem aceleiași comunități. Fie că e vorba de gesturi de solidaritate, fie că e vorba, pur și simplu, de faptul că suntem îndemnați ca încă să ne mai dăm binețe.
Criza pe care o traversăm putea fi un bun prilej pentru o sumă de lucruri bune. Ne puteam scrie cărțile de care nu am avut până azi destulă vreme, puteam învăța lucrurile pe care ne-am dorit să le învățăm și pentru care, din nou, nu am găsit vreme. Și puteam sta de vorbă unii cu alții. Acum când zidurile de beton stau între noi, aveam șansa de a dărâma zidurile celelalte care ne-au ținut departe unii de alți. Și ne puteam vorbi. Am fi putut descoperi că, de fapt, avem aceleași vise, nutrim aceleași năzuințe și nu macină aceleași frământări. E un prilej ratat. E doar o pandemie.
