E o notă de caldă și suavă ironie când pe românește propune un artist despre care aflăm, de pe propria pagină de web, că a venit pe lume astfel: mama sa era pe jumătate româncă, jumătate poloneză, iar tatăl sau jumătate polonez, jumătate maghiar. Și uite așa, în 1965, într-un loc numit Dâmbul Rotund, s-a născut Emeric Imre.
Debutează pe scena cenaclului Flacăra în 1984 cu trupa Notorius, dar își lasă vocația să mai aștepte ceva vreme. Primul album vine abia în 2006 și schimbă totul. Nebun de alb, cântecul care dă numele albumului, pe versurile lui Adrian Păunescu, e deja un imn al îndrăgostiților; în concerte e cântat de săli pline care îi știu versurile pe de rost.
În 2012 vine cel de al doilea album, Târziu. Compoziții de o sensibilă muzicalitate, versuri alese cu grijă și o voce caldă, aproape mereu șoptită, dau un album de păstrat lângă inimă.
Iarna mea cu ochii mari (2014) și Jocul vieții (2018) nu aduc metamorfoze spectaculoase, melancolia lui Imi nu are nevoie să se reinventeze, cântecele sale au aceeași prospețime ca la primul album. Iar azi Emeric Imre este una dintre vocile cele mai importante ale folk-ului de la noi, cântecele sale, ca niște psalmi barbari, povestesc, iar și iar, despre ierni înghețate și dragostea aceea care ne-ar fi putut mântui.
Gândindu-mă ce s-ar cuveni spus despre Emeric Imre am realizat că pot fi tentat să petrec prea mult timp vorbind despre artistul pe care îl iubesc și aș omite ceva important. Imi e înainte un om bun. Și nu sunt mulți cei despre care, azi, mă mai încumet să spun asta.
Imi vă transmite salutul său și vă dăruiește două cântece.
