Publicam recent o informație referitoare la un proiect de lege prin care CNA ar putea deveni un organism de supraveghere a conținutului publicat pe platformele de video-sharing. (Între timp acel proiect pare să fi fost retras) Într-o altă știre vă informam despre închiderea, de către autorități, a unor site-uri. În ambele situații se vorbea despre “știri false”. Lucrurile trebuie, totuși, puse într-o corectă perspectivă.
Mass media tradiționale, este o realitate de neocolit, se află într-un sever declin de credibilitate. E suficient să parcurgeți comentariile din social media sau, acolo unde încă se poate comenta liber, ce au de spus cititorii pe site-urile ziarelor, televiziunilor. Presa, care ar fi trebuit să fie, în primul rând, în slujba cetățeanului, a publicului, cea despre care ne plăcea să spunem că are rolul de “câine de pază al democrației” s-a transformat, încet, dar vizibil, în altceva. Goana după audiențe a adus în prim plan nu știrea și comentariul competent, ci senzaționalul, de multe ori alunecând într-o insuportabilă frivolitate. Și nu e doar asta.
Cam tot ce înseamnă presă tradițională pare, mai ales după izbucnirea pandemiei, să fi devenit portavocea autorității, instrumentul de distribuție a propagandei oficiale, fără a mai îndrăzni abordări critice (excepții există, totuși), fără a pune întrebări incomode, dar necesare. Tot ce contravine poziției oficiale, tot ce nu e perfect congruent cu mesajul puterii politice e automat ignorat, categorisit ca știre falsă, subversiune, conspirație. Și nu e deloc așa. Rolul presei trebuia să fie de a prezenta informația, într-o abordare crtică, punând totul în discuție, rostind întrebările pe care publicul le tot rostește.
Internetul devenise spațiul în care informația circula mai liber. Cu inconvenientele știute, desigur. Marile întrebări stăteau alături de delirante teorii ale conspirații, speculațiile argumentate se confruntau cu fabulațiile cele mai năstrușnice. Dezbaterea, vie și nu întotdeauna foarte urbană exista. Era, firesc, rolul consumaturului să își exerseze discernământul, rațiunea. Apoi au apărut coloșii internetului, mega-corporațiile. Inițial, având nevoie să atragă cât mai mulți consumatori între măselele lor și-au afirmat adeziunea la ideea de libertate de expresie. Treptat, devenind tot mai mari și tot mai importanți pentru mecanismul puterii, au început să apară semnele că vremea libertății s-a dus. Mai întâi s-au născocit așa zise reguli ale comunității, pe care însă nu comunitatea le promova, ci erau impuse de către corporație. Apoi au apărut cenzura, evacuarea din sistem, indexarea algoritmii. Pe scurt, libertatea utilizatorilor a fost abrogată, mega-corporația și cei din spatele ei decid cine și ce are voie să spună. Pentru că, nu e așa, știrile false trebuie combătute.
Au urmat epurări masive, algoritmi tot mai stricți care filtrează fără cruțare ce avem voie să vedem, să știm, ba chiar să gândim. Orice întrebare neconformă cu poziția oficială e conspirație, orice abordare critică a mesajului autorității e sabotaj, fake news, încalcă regulile comunității. Dintr-un spațiu al liberei expresii, internetul a devenit frontul pe care se dă cea mai aprigă luptă pentru păstrarea unor reziduuri de libertate.
Criza provocată de pandemie ne-a permis să vedem nivelul de absurd la care s-a ajuns. Twitter și Youtube au decis să suprime orice mărunt mesaj care nu corespunde poziției oficiale a OMS. Întrebările sunt interzise. Argumentele sun prohibite. Conversația nu e permisă! Doar că, o minimă trecere în revistă a comunicatelor succesive ale OMS, ne arată că, în decurs de câteva luni, organizația și-a schimbat radical poziția de mai multe ori. Și atunci, care e referențialul ales? Luna februarie? Martie? Aprilie? Pentru că lucrurile chiar nu mai au nicio logică. Soluția suedeză e bună sau rea? – ca să dăm un exemplu.
Firește că virusul COVID 19 reprezintă o problemă sanitară majoră. Firește că trebuiau impuse măsuri sanitare adecvate. Iar dacă cetățeni opinează că s-a mers prea departe, că aici nu mai vorbim despre măsuri sanitare, ci despre o autentică reformulare a limitelor libertății, acele opinii sunt legitime, acelor întrebări trebuie să li se dea răspund. Soluția suprimării celor care pun întrebări este de neadmis. Dar se întâmplă.
Nu este de vorba doar de pandemie. Aici lucrurile au ajuns la un trist și înrijorător apogeu. Lucrurile au evoluat în timp. Corectitudinea politică fusese precedentul flitru, exersat îndelung.
Mass Media tradiționale, care acum par a se simți protejate, pentru că, iată, vin ajutoare de stat, competiția online e suprimată, ar trebui să fie mult mai îngrijorate. Pentru că nu rebelii internetului vor fi marile victime. Atunci când presa devine la unison doar portavocea sistemului, nici nu mai e nevoie de o presă atât de numeroasă, atât de diversă.
Sigur, ceea ce am scris mai mult pleacă de la o atentă observare a peisajului media din SUA ( ce se întâmplă acolo ne afectează pe toți). La noi lucrurile doar încep să se îndrepte într-acolo. Mircea Badea ( e un exemplu de neocolit) încă are o tribună de la care poate spune ceea ce are de spus. Ziarele noastre încă au editorialiști care pun întrebări. Încă. Presa de la noi se luptă pentru supraviețuire, așa cum fiecare dintre noi se luptă pentru a păstra bruma de libertate pe care o mai avem. Iar astăzi, dacă descoperim că presa noastră nu mai e așa cum ne-o dorim, e și pentru că nu am știut să o apărăm. Libertatea are un preț. Iar uneori prețul nu e simbolic, ci chiar un preț. Câți dintre noi am fi dispuși să acceptăm că trebuie să plătim un abonament pentru televiziunea de știri preferată, pentru ziarul online pe care îl citim sau pentru blogul favorit? Putem accepta că nu ni se cuvine, că totul costă, inclusiv libertatea?
Divertismentul de pe Netflix costă. Libertatea, despre care tot vorbim, poate ajunge să aibă, într-o bună zi, un preț pe care să nu-l mai putem plăti.
