În fiecare an, invariabil, avem de sărbătorit Paștele, Crăciunul, Ziua națională și nominalizarea lui Mircea Cărtărescu pentru premiul Nobel. Chiar și în anii cu pandemie, sărim, poate, peste slujba de înviere, dar peste sfânta tradiție a nominalizării n-avem cum.
Nu știu cum se simte Mircea Cărtărescu în postura asta de plugușor, dar vreau să îmi imaginez că îl vizitează un ușor sentiment de jenă. Ana Blandiana are și ea, de ani buni, reverii scandinave, dar mai discrete. E vorba aici despre un soi de vanitate – și despre vanitatea oamenllor de litere s-ar putea scrie tomuri grele!-, dar e, mai cu seamă, un păgubos și ghebos provincialism, vizibil la noi parcă mai abitir ca la alții.
Sindromul e și mai vizibil atunci când privim spre cinematografia românească. Un lung șir de producții mediocre, de strict uz festivalier, acolo unde trebuie livrată o Românie sordidă pentru a le confirma celor de acolo toate stereotipurile pe care le molfăie atunci când vorbesc despre noi, doar-doar o pica un premiu, o tinichea, o diplomă de participare. Relația cu spectatorul român – cel care ar trebui să conteze – nu există. Importantă e mângâierea pe creștet primită de la “juriul de afară”, ce mai contează dacă numărul total al spectatorilor nu ar putea umple o sufragerie?
Scriitorul român e, prin definiție, neînțeles, subapreciat și demn de Nobel. Are doar ghinionul de a scrie într-o limbă cu circulație restrânsă, de a publica într-un spațiu în care piața de carte a devenit prea modestă. Și mai ales el are ceva de dat unversalității, așa că dumneaei, universalitatea, ar face bine să-l ia în seamă. Raporturile sale cu cititorii sunt bizare, pentru că, desigur, cititorul român nu-l merită. Lipsa de respect e reciprocă. Scriem puțin, dar tot de scriem este – mai există dubii? – genial.
Însingurarea celui care stă aplecat asupra măsuței de scris naște un soi de duioasă nebunie. Nu e recunoscut pe stradă, admiratorii nu dau buzna să se fotografieze cu el, iar cărțile apar în tiraje discrete și îmbătrânesc încet pe rafturile libăriilor. Premiile acestea sunt, atunci, un fel de alint, ar trebui să aducă mângâierea pe care altă dată ar fi adus-o cititorii. Sigur, mai e și socoteala de precupeț a editorului, care miroase că un Nobel ar înseamna parale bune.
Nu știu dacă Mircea Cărtărescu merită un Nobel. Poate nu. Dar știu că nu merită ridicolul pe care îl aduce eterna nominalizare. Mai știu că limba română ar merita un premiu Nobel pentru literatură. Și-l va avea atunci când se va găsi un vrednic slujitor al ei, dacă și comitetul politic scandinav va fi de acord.
Până la urmă, la Nobelul pentru literatură jinduiesc cei care se citesc doar pe ei înșiși, dar e invariabil câștigat de cei care i-au citit pe alții.
