Romanul publicat de Margaret Mitchell, în 1936, este socotit de mulți un clasic al literaturii americane. Iar filmul regizat de Victor Fleming a devenit, încă de la lansare, în 1939 un reper pentru cinematografia mondială. Sau așa era până foarte recent.
Iată că acum revoltați în căutarea unei cauze au descoperit că filmul trebuie interzis, pentru că nu mai corespunde regulilor mereu schimbătoare ale corectitudinii politice. Într-un editorial de opinie publicat în Los Angeles Times, John Ridley, altfel regizor și cineast, e de părere că “Pe aripile vântului”, după ce declară formal că respinge ideea de cenzură, le solicită pe un ton ultimativ (ca mai toți nevoiașii corecției politice) eliminarea filmului de pe platforma HBO Max. Sau măcar să fie însoțit de explicații, notițe, avertismente și alte filme care să “educe” așa cum Ridley consideră că ar fi adecvat.
“Gone With the Wind,” however, is its own unique problem. It doesn’t just “fall short” with regard to representation. It is a film that glorifies the antebellum south. It is a film that, when it is not ignoring the horrors of slavery, pauses only to perpetuate some of the most painful stereotypes of people of color, scrie Ridley.
Ridley consideră că epurarea unor opere de artă, pe criteriul purități doctrinare și corectitudiniil politice este o formă de luptă împotriva bigotismului.
At a moment when we are all considering what more we can do to fight bigotry and intolerance, I would ask that all content providers look at their libraries and make a good-faith effort to separate programming that might be lacking in its representation from that which is blatant in its demonization, mai scrie Ridley, care nici măcar pentru o clipă nu a fost vizitat de gândul că poate chiar editorialul său e dovada bigotismului, intoleranței.
Operele de artă sunt, de multe ori, fotografia unei epoci, schița în cărbune a unei anumite viziuni, a unui anumite realități. E firesc să fie astfel. Judecata posterității, atunci când vine vorba despre artă, cel puțin, operează cu criterii atemporale, estetice, nicidecum cu clișeele politicii vremii. Comuniștii aveau pretenția de a impune arta angajată politic. Tot ce nu le era pe plac era interzis, trecut la index, condamnat cu vânjoasă mândrie proletară. Naziștii la fel. Solicitarea eliminării unei producții cinematografice clasice de la difuzare nu e departe de arderea cărților “infame”.
Cei ca Ridley, din naivitate, din prostie sau din ticăloșie, nu își pot imagina, bănuiesc, că pot rescrie istoria, o pot cosmetiza ca pe un boschet din parc, pentru a corespunde fără cale de excepție idiosnicraziilor care îi stăpânesc pe ei azi. Însăși ideea evocată de Ridley, că de-a valma, tot ce însemna sudul era detestabil e un exces, e o formă severă de bigotism. Istoria are învinși și învingători, are momente sublime și epoci întunecate. La fel arta. Putem alege ce învățăm și ce ne emoționează, dar nu le putem impune tuturor să trăiască sminteala care ne stăpânește pe noi. Pentru că atunci, când vom suprima tot ce nu se potrivește nebuniei noastre, istoria umanității va fi redusă la un zid prăbușit pe care abia se mai disting niște măzgăleli.
Și mai e ceva. Poate e important ca nebunia de azi să lase ceva de distrus și nebuniei de mâine.
