Nu despre toleranță este vorba

Cu o insistență de-a dreptul sâcâitoare, proorocii noii lumi ne somează să scoatem toleranța la păscut pe dealurile mânjite de curcubeu. Sau cel puțin așa a fost o vreme. Apoi nu s-a mai vorbit despre toleranță, ci acceptare, pentru ca mai apoi să ni se atragă atenția cu severitate că ceea ce, mai ieri, parcă, solicita toleranță azi e partea cea mai importantă a normalității. Ba mai mult, bine am face să… Să ce?

Recent au apărut prin orașele noastre niște panouri cât casa în care ni se spun chestii. Că Maria, de exemplu, e bisexuală. Bine, Maria, să fii sănătoasă, te-a întrebat cineva ceva? Sau că Lucas e gay (gay fiind formula de alint pentru homosexuali). Că Lucas, septagenar, vrea să se alinte pe un panou mare cât spitalul de nebuni, e numai treaba lui. Că e homosexual e tot treaba lui, nu înțeleg de ce a devenit esențial pentru el să-mi comunice chestia asta, să mă implice în socotelile lui.

Firește că nu e nici Maria, nu e nici Lucas, cei din poze sunt niște amărâți care au stat la pozat iar pozele lor sunt folosite pentru ce le trece prin cap ălora care le-au cumpărat. Un cunoscut, vrednic voluntar la traversat babe care nu vor să traverseze, îmi explică cu un aer de inițiat că e vorba de “o campanie educativă”. Bine. Cine vrea să educe? Nu e clar. Pe cine? De ce? Care e evenimentul istoric care a făcut ca faptul că bisexualitatea unei babe pe nume Maria a devenit o chestie esențială pentru educația mea?

Mai e un afiș. Acesta.

foto: opiniatimisoarei.ro

Mesajul panoului e limpede. “Orientarea sexuală nu este o alegere, nu este o boală”. Am înțeles. Mi s-a livrat postulatul. Dacă aș îndrăzni doar să-l pun în discuție aș fi imediat sancționat, blamat, acuzat de intoleranță. Deci postulat, în regulă. Dar ce rost are fotografia acelui bebeluș care n-a fost întrebat, căruia nu i s-a cerut îngăduința de a fi astfel folosit ? Și nu, blurarea imaginii nu funcționează ca scuză. Pruncul acela nu e homosexual. E doar prunc, interesat doar de țâța mumă-sii și atât! Folosirea unui nou născut pentru a promova apucăturile unor adulți mi se pare o dezgustătoare obscenitate. Iar pentru așa ceva nu mi se poate cere toleranță.

Un bărbat de 52 de ani vrea să fie considerat o fetiță de patru ani. Și trebuie să-l privesc cu toleranță. Un bărbat în toată firea a decis că e femeie, deci s-a sulemenit și-a pus o rochie și ține să educe copii. Toleranță. Ba nu, acceptare. Ba nu, noua normalitate.

Sigur că, azi, suntem și trebuie să fim dispuși să ne acceptăm semenii cu mai multă îngăduință decât odinioară. Cu slăbiciunile, ciudațeniile lor. Și o facem. Problema apare când suntem siliți să admitem o permanentă extindere a domeniului, când sub pălăria normalității sunt înghesuite tot mai multe ciudățenii, scrânteli sau excese. Practic, ni se spune, totul e normal. Iar când acceptăm asta, atunci conceptul de normalitate nu mai are sens.

Orice societate are un nucleu care (mai mult sau mai puțin ipocrit) este definit ca normal și o periferie populată cu marginali. Acceptați, îngăduiți, tratați ca egali chiar, dar marginali. Atunci când limitele dispar, societatea aceea se dizolvă. Pentru că nu mai există un sistem de valori, un set canonic de reguli la care să ne raportăm. Iar “totul e normal, orice este permis nu poate funcționa” înseamnă haos. Și poate despre asta e vorba.

Sexualitatea, în toate formele ei de expresie, ține exclusiv de intimitate. Atunci când ajungi ca opțiunile tale sexuale să te definească, nu cariera, aspirațiile, talentul sau priceperea, înseamnă că ai abandonat tot ce ține de umanitatea ta, reducându-te la un simplu exercițiu fiziologic. Sexualitatea ține de intimitate, iar pentru intimitatea ta nu îmi poți cere decât respect. Mai departe nu am ce căuta acolo, nu mă privește.

Și atunci, tot ceea ce ni se spune, cere, toate lucrurile astea care promit să “ne educe”, dincolo de granițele de până acum ale intimității, s-ar putea să ne vorbească despre adevăratul țel: tocmai abrogarea intimității. Iar dacă despre asta este vorba, atunci avem o problemă.