Știu, în perioada de zăbrelire provocată de starea de calamitate-urgență-prăpăd-alertă-lehamite mulți dintre noi am contribuit la înflorirea cifrei de afaceri a celor de la Netflix. Pentru că aveam nevoie de ceva cu care să ne umplem timpul, iar lectura, se știe, e meh! Așa că, din nou, mulți dintre noi, am putut constata cât de abundentă e oferta celor de la Netflix.
Dar.
La fel de repede am constatat cât de subțire, calitativ, este aceeași ofertă. Noroc cu producțiile lincențiate! Recunoașteți, ați pierdut mult mai mult timp căutând ceva demn de atenție, decât vizionând ceva. Iar lista voastră “continuă vizionarea” e plină de producții Netflix pe care le-ați abandonat după doar niște minute de chin.
Netflix a explodat atunci când a lansat prima producție proprie majoră: House of Cards (cu acum controversatul Kevin Spacey). Serialul a fost un real fenomen, publicul a dat năvală,, afacerile Netflix au înflorit. House of Cards, din păcate, face parte dintr-o categorie extrem de rară de producții Netflix: filmele/serialele de calitate.
Nu contează cât de mare e regizorul, cât de grozavi actorii sau cât de talentată echipa de scenariști, aproape invariabil, atunci când este vorba de o producție Netflix rezultatul este lamentabil. Totul trebuie încărcat până dincolo de limita suportabilului cu mesaje de promovare a industriei corectitudinii politice, orice cadru, dacă se poate, trebuie să fie o odă adusă diversității obligatorii. Povești care spuse într-un lung metraj îngrijit ar fi putut genera un produs decent sunt întinse, lăbărțate, lălăite, în seriale plicticoase. Actorii dau senzația că sunt plictisiți și conștienți că e doar o șușă (ultimul sezon din Stranger Things, care avusese un prim sezon de excepție, reprezintă un exemplu perfect), regizorii par găbiți să împacheteze și să treacă la ceva serios, iar scenariștii… când vine vorba de scenariști parcă îi auzi căscând până la limita la care se dislocă fălcile, la fiecare scenă.
Obiectivul Netflix e, evident, acela de a ține utilizatorul lipit de ecran cât mai mult timp. O poți face copleșindu-l cu o impresionantă cantitate sau oferind calitate. La Netlfix opțiunea a fost pentru consumul la kilogram.
Sigur, toți am mai găsit, din când în când, după ceasuri de căutări, mici lucruri surprinzător de bune. Și de cele mai multe ori era vorba despre producții europene. Deschiderea celor de la Netflix către piața globală a însemnat și implicarea în producții locale, multe dintre ele fiind cu mult peste ceea ce aduce Netflixul de expresie hollywoodiană.
N-aș fi scris despre asta dacă nu m-aș fi încăpățânat să pierd mai bine de o oră cu ceea ce mi se promitea a fi o comedie. Cu Will Ferrell.
Să ne înțelegem! Când vorbim despre o comedie cu Ferrell nu mă aștept la Kubrick. Pretențiile intelectuale sunt anulate, tot ce poți aștepta (de fapt motivul pentru care te uiți la așa ceva) e forma cea mai cretină de umor, replicile absurde, situațiile prostești, exagerările cele mai aberante, strâmbături din belșug, pe scurt inventarul de strictă supraviețuire al comediei. Astea sunt așteptările. Sacrifici câțiva neuroni pentru o burtă de râs.
Dacă ai fi citit cronicile filmului sau opiniile de pe iMDb, exact la asta te-ai fi așteptat. Nimic. Nici măcar un zâmbet căznit. Umorul nu există sau a devenit atât de subtil încât mi-a scăpat. Dar efectul neurocid al filmului este extrem, extrem de intens. Cu fiecare secundă auzi legiuni de neuroni murind în chinuri. Și rabzi sperând că va veni și promisa porție de râs. Care nu vine. Apoi îți amintești că e o producție Netflix și treci la auto-mutilare. Și dezabonare.
Cineva spunea că Netflix reprezintă noul chip al cinematografiei. Dacă așa stau lucrurile, atunci e grav. Iar chipul acesta, precum Medusa odinioară, nu face bine nimănui care e atât de temerar încât să-l privească.
