Trăim vremuri interesante. S-ar găsi o seamă de alte epitete care să descrie sminteala care pare să fi luat totul în stăpânire, dar ne mulțumim cu “interesante”.
Trăim o vreme în care hoarde de nebuni dărâmă statui, în numele unei cauze care va fi determinată și anunțată la o dată ulterioară. În aplauzele celor care ar trebui să apere acele statui, pentru că protejarea lor înseamnă normalitate.
Trăim o vreme în care mediocrii conduc popoare și lumea. Personaje bizare, care au în comun doar precaritatea echipării intelectuale și disponibilitatea de a-și umili popoarele atunci când li se cere ( de către cine, întrebați?). Nu au o viziune despre viitor, pentru că nu le-a fost comunicată una. Dar sunt mereu gata să-și certe popoarele pentru păcate imprecizabile.
Trăim o vreme în care culoarea pielii ne împarte în cei căror orice le este îngăduit și cei care sunt mereu vinovați. Posedat de un inexplicabil masochism, occidentul nu încetează să se autoflageleze, urmând un irațional ritual al penitenței care îi obligă pe cei nenăscuți să plătească păcate, reale sau imaginare, ale celor de mult morți. Un occident care își neagă propria civilizație, propriile valori, asumându-și păcate pe care nimeni altcineva nu are chef să și le asume.
Trăim o vreme în care câteva corporații au devenit proprietarele a tot ceea ce însemnăm. Știu totul despre noi, decid ce ne este îngăduit și ce nu, ce avem voie să consumăm, ce avem voie să spunem, cu cine avem voie să vorbim atunci când avem voie să vorbim. Iar noi ne oferim, în numele unui progres pe care nu îl înțelegem și care ia tot mai mult forma unui laț, pradă dispusă să admire crepusculul de la înălțimea eșafodului.
Trăim o vreme în care nu ne mai naștem bărbați și femei, ci devenim, pe măsură ce îmbătrânim, fetițe, băieți, butelii de aragaz sau elicoptere de atac.
Trăim o vreme în care ne reclamăm dreptul la intimitate, dar chemăm umanitatea martoră la fiecare îmbucătură, la fiecare miorlăit al pisicii, la fiecare sughiț al puradelului, la fiecare sărut sau la orice strigăt de irațională furie. Am devenit cei de care se folosește telefonul, nu invers.
Trăim o vreme în care îl disprețuim pe Dumnezeu pentru că nu și-a publicat declarația de avere și cădem ăn extaz când vreun loveșteminge își etalează noua frizură.
Trăim o vreme în care textele pe care ni le-am tatuat pe trup, în limbi pe care nu le înțelegem, cu caractere pe care nu le știm desluși, depășesc ca volum ansamblul lecturilor noastre.
Trăim o vreme în care istoria a încetat să fie punctul de plecare și a devenit o destinație.
Dar uităm, zi de zi, că
Trăim o vreme.
Doar o vreme.
