Într-un lăbărțat taifas cu niște amici ajungem, la un anumit moment, să vorbim despre filmele, despre televiziunea de odinioară. Ca mai întotdeauna în leneșele bateri de câmpi care musai trebuie să blegească ritualul cafelei, începusem cu una, ajunsesem la alta, iar de acolo saltul din vorbă-n frază ne duce de la Fetești la flotările lui Putin.
Din una în alta, vorbind despre televiziunea de odinioară, unul dintre noi amintește de anii de glorie ai “Dallas”. Unul dintre amici sare ca ars: “lasă-mă, bre, cu chestiile alea comuniste!”. J.R. devenise, subit, comunist. Amicul, ca mulți alții, și-a descoperit vocația anti-comunistă undeva pe la sfârșitul anilor ’90. Natural, toată istoria fictivă a clanului Ewing cu ciudatele intrigi și încurcatele afaceri, devenise o “chestie comunistă” prin simpla difuzare de către teleleviziunea unică și publică în perioada respectivă.
Cei din generația mea și din preajma ei au o bizară relație cu trecutul. Există un permanent balans între binevoitoare nostalgie, care anulează cu suspectă indulgență tot ce nu era în regulă sub abajurul lui “se făcea”, “se mai găsea”, “nu îndrăzneau ăștia” și evocarea fără nuanțe a infernului.
Există un întreg inventar al nostalgiei: taberele școlare, biscuiții “Eugenia”, ciocolata cu rom (“aia adevărată, nu porcăria de acum”), Trabant, Murfatlar corăbioară, parizerul fără E-uri, pufarinele, bomoboanele Cip, ciocolata Ambasador, Dacia 1100, cenaclul Flacăra, cașcavalul “ăla adevărat”, țigările Carpați, berea Bucegi, discurile de vinil cu Phoenix, covoarele de Cisnădie, costumele de Secuiana etc. E un fel de uriaș și încurcat puzzle care încearcă să recompună o epocă din etichete îngălbenite de vreme, din fragmente ale unui întreg care mereu scapă observației.
La fel de bine există o complicată listă de resentimente, care conține latifundii de întuneric, frig și teamă. Măsluirea realității, amputarea libertății, sărăcia omniprezentă, lipsurile și, în general, precaritatea unui sistem care promitea mai mult decât știa și putea, toate alcătuiesc o imagine sumbră, la fel de lipsită de nuanțe, la fel de fragmentară.
Ambele fotografii sunt incomplete. În ambele rememorări încercăm, închipuindu-ne că avem ifose de obiectivitate, să ne amintim o încăpere a istoriei. Spunându-ne că am fost parte a acelei istorii, i-am simțit obrazul neras, respirația rău mirositoare și, uneori, mângâierea. Evocând nostalgii și resentimente, omitem ceva esențial: pe noi îșine.
Istoria, cea din cărți, cea tipărită în cronici, nu e niciodată completă și rareori e dreaptă. Relația noastră personală cu istoria e altceva. Pentru mine, epoca pe care acum o numim, fixând o frontieră care nu are decât o mică legătură cu noi, “înainte de ’89”, ei bine, pentru mine, aceea nu este nici o epocă întunecată, nici una de mari isprăvi ale norodului, sistemului, lumii. E pur și simplu vremea copilăriei, adolescenței și a primilor ani ai maturității. Ceaușescu era doar un element de fundal. Anii aceia, pentru mine, au fost locuiți de jocurile copilăriei, de primele cărți sau de chipurile părinților. De prima întâmplare care semăna cu dragostea. De primele versuri.
Câtă vreme vom continua să ne socotim locuitori ai Istoriei, vom reuși cu greu să străbatem propria existență. Relația cu istoria este și ar trebui să fie una personală. Chiar și atunci când intră peste noi prin ușa întredeschisă. Nu alegem ce ne amintim, nici cum ne amintim, cu atât mai puțin cum vom fi aminiți. Dar putem alege cum trăim clipele în care locuim, înainte de a deveni amintiri.
