Acum niște ani am primiti invitația de a vedea Cina cea de taină. Originalul. Aflat la Milano cu ceva treabă, am fost la un moment dat întrebat de binevoitoarele mele gazde dacă m-ar încânta (aceștia au fost termenii în care a fost formulată întrebarea) să văd fresca originală cu Cina cea de taină.
Știam că accesul vizitatorilor la Santa Maria delle Grazzie e limitat, iar șansa de a vedea celebra frescă fără obișnuita îmbulzeală și nelipsitele lungi ceasuri de așteptare putea reprezenta un autentic privilegiu. Emoția, nerăbdarea întâlnirii cu opera lui Da Vinci e lesne de imaginat. Iar în ziua respectivă am fost încă și mai încântat să descopăr că nu aveam să îndur îngrămădeala alături de hoardele de turiști veniți nu în căutarea lui Leonardo, ci plecați pe urmele lui Dan Brown.
Experiența, mă rușinez să admit, a fost dezamăgitoare. Lumina distribuită cu parcimonie abia ne îngăduia să distingem ceva, fresca se afla într-o evidentă stare de degradare, greu lizibilă. Nicio urmă de emoție, nicio revelație, singura trăire intensă era un acut sentiment de panică provocat de lipsa oricărei alte emoții. Plus o nejustificată și inexplicabilă senzație de sufocare. Nimic altceva. Nimic.
Lucrarea lui Da Vinci îmi era cunoscută în cele mai mici detalii din nenumăratele reproduceri digitale, în care urmele trecerii timpului fuseseră anulate de tehnologia de astăzi. Întâlnirea cu originalul nu mi-a lăsat nimic în plus decât sentimentul că am bifat ceva care ar fi trebuit să fie important. Ceva trebuie să fie greșit în alcătuirea mea – mi-am zis.
De-a lungul anilor sentimentul acesta l-am mai trăit, cu neglijabile variații de nuanțe, și după ceasurile lungi petrecute în așteptarea intrării la Ufizzii, și după trecerea grăbită prin lungile galerii ale Ermitajului. La fel la Amsterdam, Viena sau Veneția. Originalul îmi oferea prea puțin. Totul era o trecere grăbită prin fața unor colecții prea vaste pentru a fi pipăite cu privirea așa, din fugă. Colecțiile, altfel impresionante, nu erau altceva decât lungi etalări de opere care ar fi trebuit, fiecare, dintre ele să nască o experiență intimă, aparte, sub condiția de a o privi de aproape, pe îndelete. Nu în grăbite treceri pe culoare aglomerate.
Tot ce îmi puteau oferi galeriile era disponibil, în formă digitală, pe îndelete, cu posibilitatea de a insista oricât aș fi simțit potrivit pe anumite detalii, revenind, căutând, iscodind. Experiența aceasta mi se părea mai intensă decât trecerea, în procesiune, prin fața “originalelor”. Ceva era cu siguranță în neregulă cu mine.
În 1983, Jean Michel Jarre, unul dintre pionierii muzicii electronice, lansa un nou album, Musique pour Supermarché. Muzica, imprimată pe un disc de vinil, era de negăsit. Jarre decisese să fie presat un singur exemplar din acest album, iar acest exemplar să fie vândut la o licitație. Muzicianul francez încerca, astfel, să protesteze împotriva mercantilismului, a industrializării fenomenului artistic. Muzica – spunea în felul acesta Jarre – poate fi precum un tablou, poate avea un singur proprietar. Iar acel privilegiat se putea lăuda că deține originalul.
La momentul la care citisem știrea despre albumul lui Jarre mi se păruse o chestie grozavă. O formă aparte de protest, un manifest care merita atenție. Apoi, nu mulți ani după aceea, am ascultat albumul de pe o bandă de magnetofon, într-o versiune piratată. (Albumul fusese difuzat o singură dată, la un post de radio din Luxemburg). Nu dădea pe dinafară. De fapt nu era deloc grozav. Dar deloc. Peste ani am reascultat o versiune digitală, remixată, dichisită. Impresia a rămas aceeași.
Există o singură întâlnire cu o operă de artă care mi-a adus acea revărsare de emoții la care speram. Pieta a lui Michelangelo. În ciuda îmbulzelii din San Pietro, în ciuda vacarmului. Marmura ieșită din mâna lui Michelangelor era vie. Vorbea. Șoptea. Aproape îi auzeai geamătul. Despărțirea de Pieta a fost aproape dureroasă. Imaginea ei a rămas acolo, revine mereu, e, cum spuneam, vie. Pieta este motivul pentru care și acum, uneori, pierd ceasuri bune în căutarea originalului. Și, inevitabil, regăsesc vechea dezamăgire.
Nu știu ce îi mână pe alții, mi-e greu să presupun care sunt resorturile care îi îndeamnă pe oamenii să caute întâlnirea cu “originalul” – indiferent despre ce va fi fiind vorba. Poate e nevoia de a dizolva veacurile și de a respira, pentru o clipă măcar, același aer pe care l-au respirat artiști de multe veacuri dispăruți. Poate e aceeași căutare a acelei unice emoții sau poate e doar vanitate. Uneori poate e doar curiozitate de gură-cască. Habar nu am. Dar e în nevoia asta ceva profund uman, ceva inexprimabil, dar important.
Copiile digitale sunt, fără discuție, utile. La fel cum sunt conversațiile telefonice, mesajele electronice, fotografiile trase cu telefonul. Dar nimic nu e pe măsura originalului, nimic nu poate fi comparat cu apropierea de cei vii, de originale. Or, mă tem că ne-am obișnuit prea lesne cu copiile. Și uneori nici nu mai băgăm de seamă că originalele nu mai sunt printre vii.
