Existența noastră, de vreo jumătare de an, a devenit un soi de gâtuită scurgere a cenușii pe astfalt. Pentru a mai putea trăi, ni se spune, va trebui să încetăm să mai trăim. Să ne mulțumim cu viețuirea. O vreme. Apoi ne vom obișnui astfel, ni se spune.
Sumbri prooroci ai apocalipsei ne tot vestesc, de jumătate de an, iminența prăpădului care stă să vină peste noi. Și cum năpasta aceasta nu e de văzut de ochiul simplu de muritor, sunt prăvălite peste noi statistici meșteșugit ticluite ca să ne arate că, de fapt, ni se întâmplă ceea ce nu vedem că ni s-ar întâmpla.
Teologi de partid și de stat, clerici ai jurnalismului infecțios, prelați ai ordinului “Masca de cârpă” veghează, sumbri, vigilenți, intransigenți, gata să afurisească orice eretic care nu mărturisește dreapta credință în Sfânta Bâzdâganie. Logica e contorsionată, procesele raționale sunt reduse la “crede/nu crede”, inamicul e prezent, neiertător în grafice, crud și sălbatic în statistici, cumplit în raportări dubioase. Dar e instantaneu imobilizat de masca din cârpă. Ceea ce ar trebui să fie un motiv de reală preocupare a devenit o manifestare de credință.
Buticărese supraponderale au devenit severi agenți sanitari, paznici nădușiți și trăzniți de lehamite inspectori de sănătate publică. (Există un singur caz, undeva în România, în Europa, în sistemul ăsta solar, de paznic de la intrarea în prăvălie care a citit corect temperatura? De identificarea vreunui bolnav nu mai vorbim!) Mincinoși de carieră, profesioniști ai mâncatului de rahat ne cer să-i credem pe cuvânt. Pentru că ne vor binele. Iar dacă nu-i credem pe ei, să credem statisticile manufacturate de ei. Pe scurt: să credem.
Nu este, n-a fost și nu ar trebui nicio clipă să fie vorba de credință. În secolul XXI, statul, statele, vin și le spun cetățenilor: încetați să fiți suspicioși, isprăviți cu îndoială, gata cu întrebările, până aici cu dubito ergo chestii – credeți și nu cercetați! Secolul XXI, planeta poreclită Terra.
Nu despre credință este vorba, repet. Ci de vădita disproporție între cauză și efect. Uriașa discrepanță între pericolul real, pe care îl tot pipăim de jumătate de an și ceea ce ni se interzice, în numele binelui. De prăpastia săpată între primejdie și precauții – dacă despre precauții putem vorbi. Iar lucrurile sunt amplificate de grotescul efort propagandistic. Informarea e una, propaganda e alta. Mijloacele sunt diferite. Țelurile diferite. Or, atunci cîând există un unic subiect și o unică poziție acceptabilă (altfel și ea schimbătoare de la o zi la alta), când fără contenire se repetă aceleași și aceleași litanii ale fricii, de propagandă e vorba, nu despre informare.
Mai sunt, desigur, vedetaniile. Recuzita obligatorie în orice scremut efort propagandistic, vedetuțele care, hlizind, ne explică ce fel sunt ele lovite de crâncena suferință, hahaha, și concerte online, poze pe instagram, hohoho.
O mai spun o dată. Nu despre credință e vorba. Avem, neândoielnic, o problemă. Unii dintre noi ar putea muri. Unii chiar vor muri. Celorlalți li se cere, în schimb, să înceteze să trăiască. Pentru a nu muri. Încremenirea poate fi și ea o formă de existență. Iar noul stat, care îți cere suspendarea proceselor raționale și înlocuirea lor cu înfiorată credință e semn că ne așteaptă vremuri interesante.
