Haștag

Firește, dacă nu ai diacritice pe tastatură sau lucrezi undeva pe platforma Pipera, o să scrii hashtag.

Prostiuța asta, marcată cu #, adică șervețelul pe care jucăm X și 0, a devenit omniprezentă, deci insuportabilă. Cu cât ai mai puțin habar despre rostul real al năzbâtiei, cu atât există șanse reale să o folosești mai des, scoțând din sărite cât mai mulți muritori.

Teoretic, bâzdâgania avea rostul de a facilita indexarea subiectelor pe platformele de socializare. Practic, nu era mare brânză de indexat, iar pentru cei mai mulți utilizatori a devenit doar încă o chestie nostimă cu care se pot împopoțona mesaje incomprehensibile, ilizibile, dar bogate grafic.

Sunt situații în care simți nevoia să înșurubezi ceea ce ai de spus alături de ceea ce au spus alții. Personal nu o fac, dar îi pot înțelege pe cei care, uneori, fac asta. E o formă digitală de băgare în seamă, o atârnare de glasul răgușit al norodului. În fine, e limpede. Asta ar fi funcția teoretică.

În practică, asta e, lucrurile stau altfel. # a devenit un fel de brăduț deodorant atârnat de oglinda retrovizoare a textului. Rectific: un fel de buchet de brăduți. Funcția reală e survolată fără mari emoție și năzdrăvănia devine (încă) un element de decor care are menirea de a distrage atenția de la raporturile deloc cordiale cu cratima, dinamica specială a acordului dintre subiect și predicat sau numărătoarea i-urilor din cuvânt.

Vreo 8-9 emoticoane, câteva litere răzlețe și o rafală consistentă de # alcătuiesc noua formă de comunicare.

K fk?????
nu skri nmk??️‍♀️???
#mapilkti #eșicumine #știlakmagandesc #ejtimijto
Ceea ce vedeți mai sus trece drept comunicare articulată între reprezentanți ai speciei Homo Sapiens.
Mai zilele trecute comentam, într-un mod mai aparte, o postare a unei dudui numită atât Brigitte cât și Pastramă, lovită, ca mai toate accidentele onomastice, de pasiunea pentru politică.  Mesajul, tembeluț, auster, era decorat cu șase bucăți: #sutemalaturidevoi #voluntariinasariinajutor #dorimsaneimplicam #nevoileomuluiderand #pentruceiceaunevoiedeajutor #insectorul2
E doar un exemplu.
Haștagul nu spune nimic, dar dă senzația că ar spune ceva. Important e să existe. Din abundență. Pare că dă gravitate, că atârnă mai greu, ca telemeaua mustind de zer. Orice prostie ai scrie, dacă lipești și câteva #, parcă e o chestie mai acătării. Ideea e să umpli pixelii.
Descopăr oameni fără afecțiuni neurologice majore care ajung ca și în vorbirea față în față să introducă ticul ăsta. “Mergem la o cafea, haștag bere?” mă întreabă un cunoscut. Altcineva îmi spune că “M-am săturat de mască, să vină odată cu vaccinul, hașta nu mai pot!”.
Trecerea de la prosteala digitală la dambla e evidentă.
Comunicarea noastră a devenit tot mai dificil de înțeles. Totul e semiarticulat, abreviat până la neinteligibil, schematic, de parcă ar fi delirul unui pacient cu severe afecțiuni psihiatrice. Haștaguiala vine să se adauge simptomele. E un fel de rezumat al rezumatului. Un rezumat care rezumă nimic.
Până la urmă, despre asta e vorba. Despre copleșitoarea abundență a nimicului.
Articolul precedent
Articolul următor

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

- Advertisment -

CELE MAI POPULARE

Recent Comments