O știre mi-a atras, într-un mod mai degrabă neplăcut, atenția. Titlul în sine e unul care ar merita discutat.
‘The Owl House’ Makes History With Disney’s First Bisexual Lead Character
Am realizat, parcă mai limpede ca niciodată, că trăim într-o nouă lume, complet diferită de cea pe care o știam sau bănuiam. O lume nouă în care, parcă, multora dintre noi li se spune că nu își mai au locul.
Știrea pomenită e doar un recent exemplu.
Un desen animat, pentru copii, despre copii, se fălește cu faptul că a introdus, cu ostentație, sexualitatea în poveste. Și nu oricum. Iar presa de pretutindeni, aproape la unison, laudă asta ca pe o grozavă ispravă.
Ce s-a întâmplat? Cum am ajuns aici? Existau, parcă, până nu cu multă vreme în urmă, niște reguli legate de expunerea copiilor la ceea ce are de a face cu sexualitatea. Cu bune motive. Exista o ordine naturală a lucrurilor, procesul de maturizare presupunea parcurgerea unor etape.
Nu e vorba despre puritanism tembel, nici despre intoleranță. Pur și simplu e vorba de o atitudine rațională, atunci când vine vorba despre cei mici. Evoluția societății, transformările ei (despre care am putea vorbi mult și bine) nu schimbă câteva reguli lucruri esențiale. Nu schimbă ritmul biologic, cel căruia îi suntem cu toții robi. Introducerea forțată, brutală, a temelor adulților în spațiul copilăriei ar trebui să sperie, nu să fie aplaudată.
Societatea s-a schimbat (nu cred că e cazul să ne grăbim să vorbim despre evoluție). Biologia nu. Putem născoci construcții intelectuale absurde în care n-avem decât să ne imaginăm că există n genuri. Biologia e aceeași, n-are absolut niciun chef să țină seama de țicneala noastră. Evoluția noastră ca indivizi străbate niște etape clare: pruncie, copilărie, adolescență, maturitate… Sexualitatea ( cu toate formele ei, mai mult sau mai puțin bizare, de expresie) devine un subiect undeva la pubertate. Biologia ne spune asta. În momentul în care o societate care nu-și mai înțelege sinele intră în coliziune cu ordinea naturală, apar fracturile. Traumele. Evoluția naturală, firească a copilului este alterată.
Hipersexualizarea, o boală crâncenă a societății occidentale, vorbește nu despre o spectaculoasă evoluție, ci dimpotrivă, despre o criză profundă a sistemului nostru de valori. Educația copiilor noștri e mai precară de cât oricând în istorie (comparația cu asiaticii ne-ar zdrobi). Constituția lor fizică e mai fragilă ca nicicând. Activitățile fizice lipsesc, orele de sport sunt facultative, alimentația anapoda e regulă, orele petrecute în fața ecranelor de tot felul nu sunt nicicum compensate de mișcare în aer liber. Vrem în schimb să le impunem un bizar și primejdios hedonism care nici nouă nu ne face bine.
Uitați-vă împrejur. “Distracție” e cuvântul de ordine. Totul e evaluat, fără sofisticate nuanțe, doar din perspectiva potențialului de divertisment, a capacității de a oferi gratificare facilă, rapidă, fără efort. Sexul, subiectul zilei, a devenit o formă de divertisment, accesoriile emoționale sunt abrogate, formalitatea relației de cuplu e exclusă, comunicarea profundă e nedezirabilă. Gratificație. Facilă. Fără efort.
Firește că, ajunși aici, ajungem să descoperim că nu mai suntem ceea ce se nume umanitate ci o sumă de categorii. Ajungem să ne definim nu prin aspirațiile noastre, cugetul nostru, identitatea noastră profundă, ci în funcție de bizareriile preferințelor noastre sexuale de la un moment sau altul. Suntem adulți. Avem dreptul. Putem chiar să ne imaginăm că e firesc. Ei nu sunt.
Părinți hiperprotectori, care nu și-ar scoate copilul din dieta cu soia, devin extrem de flexibili când vine vorba despre expunerea copiilor la sex. “Mai bine să afle de la mine”, sună explicația. De ce “mai bine”? De ce e binefăcător pentru pruncul de 6-7-8 ani să afle ce fac tata și mama în alcov, care sunt pozițiile preferate, fetișurile zilei și altele asemenea? Ce lucru minunat se întâmplă în mintea copilului?
Acceptăm cu amuzată resemnare că “al meu nu citește nici dacă-l pici cu ceară”, dar ne pleznește entuziasmul când pruncul știe ce e aia “bisexual” – are Disney grijă de asta. N-a auzit de Micul prinț, nu nimerește literele, se blochează la orice e mai complex de propoziția simplă, dar știe ce e aia gay.
Poate greșesc. E foarte, foarte posibil. Poate aceasta e calea. Și atunci, cum spuneam la început, nu îmi mai am locul în lumea asta, care e atât de îngăduitoare și mă tolerează.
