În anul 2017, un colecționar în vârstă de 59 de ani pe nume Jim Mahoney a achiziționat în cadrul unei licitații peste 150 de cutii pline cu mii de înregistrări și documente, printre acestea peste o sută de LP-uri ale lui Frank Sinatra, iar în anul 2020, date fiind restricțiile impuse din cauza pandemiei și reducerea sferei de activitate, a avut timp să acorde o mai mare atenție acestora, astfel a descoperit o serie de cântece necunoscute ale cântărețului de jazz.
Pe când se afla în casa lui din Oakland, California și căuta prin cutiile cu discuri de 78 rpm, Mahoney a descoperit cu surpindere un disc de acetat pe care era scris numele Sinatra și în urma acestei întâmplări, venite ca o încununare a celor 40 de ani în care s-a străduit să colecționeze cât mai mult din opera cântărețului, a declarat: „L-am pus în pickup și am fost foarte surprins să îl aud pe Frank Sinatra cântând a capella.”
Cântecul pe care l-a ascultat era „Let the Rest of the World Go By”, compus în anul 1919 și care în 1979 a fost înregistrat „cu succes modest” de către Willie Nelson și Leon Russell.
De îndată ce a trecut la cercetarea părții B, a descoperit un alt cântec al lui Frank Sinatra – „An Hour Never Passes”, compus de irlandezul Jimmy Kennedy, dar și cântece interpretate în colaborare cu formația „My Melancholy Baby”, printre care unul care „nu a putut fi identificat din cauza gradului de uzură”.
Cele două cântece a capella nu au fost niciodată împărtășite cu publicul, nici în concerte, nici prin înregistrările adunate la un loc pe discurile artistului, astfel că Mahoney a luat legătura cu specialistul și colecționarul Ric Ross, „cel mai pasionat arhivist și colecționar al obiectelor care i-au aparținut lui Frank Sinatra încă din anii `60”, despre care însuși Frank Sinatra a declarat pentru The Times: „Sunt sigur că Ric Ross știe mai multe despre mine decât eu însumi”.
Cum Ric Ross a fost în posesia respectivului disc înaintea lui Mahoney, cel din urmă a spus: „Este foarte neobișnuit că două înregistrări de acest tip au scăpat atât de mult timp. Și cred că au fost îngropate în arhiva lui. Odată ce le-a depozitat, nu au mai văzut niciodată lumina zilei.”
Totuși, există specialiști care contestă autenticitate cântecelor, printre aceștia numărându-se Gary Cantona, profesor de canto recunoscut pentru colaborări cu artiști precum Barbra Streisand, Pharrell Williams, Michael McDonald și Sade: „Nici măcar nu se apropie. Nu este vocea lui Frank. Nu este modul lui Frank de a cânta.”
Pe de altă parte, Mahoney are convingerea că acele cântece aparțin lui Sinatra: „Sunt 100% convins că este Sinatra. Nu mai există nimeni care să aibă stilul său, frazarea lui alungită, timbrul…”
În completarea sa, Ric Ross, „care a cheltuit zeci de mii de dolari și la fel de multe ore concentrându-se asupra acestei colecții”, a făcut o declarație asemănătoare, dar nu pe un ton la fel de categoric: „Am ascultat multe emisiuni radio și înregistrări din perioada în care se presupune că au fost realizate aceste înregistrări. Ar fi greu de spus că sunt 100% sigur, dar cu siguranță sună foarte mult a Sinatra pe care obișnuiesc să îl ascult.”
Conform DPA, Frank Sinatra obișnuia să „își confunde ocazional vocea cu a altcuiva”, precum s-a întâmplat într-o seară din 1946, când unul dintre prietenii care jucau poker alături de el l-a întrebat dacă melodia care se auzea la radio era a lui, iar Sinatra i-a răspuns „Da, este a mea”, doar că la finalul cântecului prezentatorul a spus: „Aceasta a fost vocea lui Vic Damone.”
