Acum ceva vreme, Adrian Sârbu promitea o nouă platformă cu câteva noi posturi de televiziune. Prima dintre aceste televiziuni, Aleph News, a început deja să emită, din 1 septembrie. Vă împărtășesc primele impresii.
Adrian Sârbu poate avea multe cusururi, dar se pricepe la televiziune. Asta e de necontestat. Atunci când a urnit acest proiect știa foarte bine care e piața pe care vine, care e competiția. Nișa televiziunilor de știri este, deja, foarte aglomerată, are ierarhii greu de zdruncinat, era nevoie de ceva original, inedit, care să iasă în evidență. Iar Sârbu știa asta. Și pe inedit, pe originalitate a mizat. I-a și ieșit? Da și nu. Să le luăm pe rând:
Cum se vede
Dacă doar te joci cu telecomanda și nu zăbovești mai mult de 3-4 secunde, Aleph News arată bine. Foarte bine. Dacă prelungești șederea dincolo de cele 3-4 secunde începe să te străbată o senzație de bizar, de nefiresc. Totul are ceva dintr-o ședință de spiritism.
Cadrele sunt foarte, foarte strânse. La Aleph News nu există decât gros-plan. Iar asta obosește, naște o senzație greu de alungat de disconfort. Prezentatorii par să vină peste tine, să te agreseze. De fapt capetele lor, pentru că imaginea nu coboară mai jos de gât.
Ilustrația video care, estompat, curge pe fundal, în spatele capetelor de pe ecran, nu face altceva decât să amplifice senzația de vizită prelungită la Castelul de la Câmpina. Iar totul e amplificat de ideea jocului cromatic în 3 culori: alb, negru, roșu. Pentru că, la Alpeh News, cei mai mulți prezentatori sunt îmbrăcați în alb. Excepție fac câteva „vedete”. Iar titlurile vin în casete roșii.
Titlurile reprezintă o altă problemă. Nu curg pe ecran, cum suntem obișnuiți, ci sunt așezate într-o casetă, undeva în stânga privitorului. Informațiile suplimentare, lapidare, sunt înghesuite într-o altă casetă, în dreapta. La mijloc, uriaș, gata să muște din telespectator e o căpățână. E vorba de o televiziune de știri, vrei informații, de asta ești aici. Le primești cu lingurița, iar pentru a le accesa îți pui ochii să sară din stânga în dreapta și îndărăt, trecând peste dominatoare căpățână. După câteva minute experiența devine pur și simplu insuportabilă.
Atunci când apare split-screen-ul, adică ecranul e împărțit în două ferestre, cu prezentatorul în o fereastră și iulstrația video în cealaltă, lucrurile arată bizar. Pata albă în stânga pare că se ia la ceartă cu explozia cromatică din dreapta.
Originalitate? Categoric. Inedit? Fără discuție. O rețetă de succes? Nu cred.
Minimalismul aproape ostentativ, propus de Sârbu, nu e, în opinia mea, compatibil cu formatul de știri. Esențial, pentru o televiziune de știri, este conținutul, iar pachetul grafic, formatul trebuie construit astfel încât să livreze cantitatea optimă de informație, solicitând minim de efort din partea telespectatorului. Nu e cazul aici. Vizualul e foarte agresiv, greu de suportat, naște un evident disconfort. Cum am zis, impresia de ședință de spirtism e greu de alungat. Și chiar nu simt nevoia să văd în detali straturile succesive de fond de ten ale prezentatoarelor.
Trebuie să spun că i-am privit pe ecranul calculatorului, online. E posibil ca pe ecranul televizorului lucrurile să se vadă ceva mai bine.
Conținutul
Și aici sunt câteva lucruri de spus. Sârbu promitea informații, nu trăncăneală. Și s-a ținut de cuvânt. Problema e că spațiul de emisie trebuie umplut cu ceva și atunci o cantitate impresionantă de flecuștețe capătă valoare de informație. De care mă pot lipsi.
În cea mai mare a timpului nu e nimic de reținut, nimic care să intereseze, e doar timp de antenă umplut cu vorbe și haine albe. Inițial am crezut că lipsa comentariilor naște senzația aceasta, dar nu, nu despre asta era vorba.
Dicția prezentatorilor/prezentatorelor e o altă problemă. Bâlbele sunt de înțeles, frecvența lor e, chiar într-un proiect aflat la primii pași, supărătoarea. Dicția de tip Eba, din nou, nu mă atrage, dar ăsta sunt doar eu, poate.
Senzația generală, după ceva vreme petrecută în fața ecranului, e de timp pierdut. Nu există informații importante, ritmul e calm, molcom, ca într-un final de meci în care se joacă la trecerea timpului.
Adrian Sârbu are știința necesară pentru a transforma nimicul în informație, iar informația în produs de televiziune. Aici, totuși, exercițiul acesta de prestidigitație e dus la extrem. Ca telespectator căruia i s-a promis informație, aștept informație, nu ceva vândut cu eticheta asta.
Și mai e ceva. Mă calcă rău pe nervi tutuiala. Nu, nu e mai prietenos așa, dimpotrivă. Nu, nu e pentru că sunt eu de „modă veche”. Nu, nu e o regulă preluată din engleză, pentru că acolo nu există decât pluralul politeții. Vândută iar și iar de „specialiștii în P.R.”, ideea că tutuiala e o mare ispravă, e greșită.
Emisiunea lui Marius Tucă iese puțin din tipar. Acolo cadrul coboară puțin, puțin mai jos de umeri. Iar albul e înlocuit de negru. Haine negre. Fundal negru. Tucă și-a păstrat ceva din lipiciul de odinioară, invitatul, Adrian Sârbu, știe ce are de spus, știe cânt să își exerseze umorul. Dialogul curge bine, plăcut, dar suprapunerea de negru pe negru naște o senzație de grotesc, e ceva care evocă o antrepriză de pompe funebre.
Concluzii
Acestea sunt doar primele impresii. Lucrurile se mai schimbă, se mai ajustează din mers. Iar Sârbu se pricepe la asta. Chiar se pricepe. Proiectul în sine promite să fie interesant, dar sunt multe de schimbat pentru a face față concurenței cu celelalte televiziuni de știri. În nișa de știri, nu de puține ori, audiențele depind și de invitați, nu doar de format sau realizatorii vedetă. Dar Sârbu știe și asta.
Personal, așa cum arată acum, în primele zile, Aleph News nu e un produs care să mă transforme într-un telespectator fidel. Deocamdată.
Fiind un proiect aflat la primii pași, îi dorim succes!
