Foșnetul măștilor pare să acopere sunetul clopoțelului.
Zarva ultimelor luni, gâlceava anapoda, risipa de păreri, impresii și angoase au transformat școala într-un fel de Bau-Bau fioros de care ar trebui păziți bieții copii. Toată lumea contribuie cu sârguincios avânt la înțepenirea acestei idei. De la politicieni, la electoratul gură cască, de la părinți, la aflații în treabă, de la ministresa mereu stăpânită de confuzie, la cadre didactice, primari și băgători de seamă. Toți au idei, păreri. Școala, oho! școala e ceva teribil de primejdios, e ținutul Babei Cloanța.
Pandemeala e doar cea mai recentă bomboană de pe coliva unei instituții (despre care, altfel, cu toții convenim că e esențială) plecate în goană mare, la vale, spre râpa aceea pe marginea căreia spargem semințe în vreme ce ne întrebăm cât de adâncă o fi. Totul a început cu multă vreme în urmă, atunci când am început să credem că lenea e tot aia cu bunăstarea.
Părinți hiper-protectori, preocupați nu de creșterea și educarea pruncilor, ci de domoala lor dospire au descoperit că manualele sunt prea groase. Că ghiozdanele sunt prea grele. Că Eminescu nu “folosește în viață, la mall sau pe instagram”, că istoria e bleah, matematica hm!, geografia se învață din mașină, în drum spre Tassos. Modelul suedez, finlandez și ce modele mai luam noi la făcut praf erau bune doar dacă înlocuiau cartea cu telefonul mobil. Sau tableta. Partea cu cărțile și învățatul era depășită.
Replica unora care își amintesc mereu că “pe vremea” lor era nu știu cum, nu folosește nici ea. Încremenirea în odinioară e utilă nostalgiei și atât. În același timp, țâșnirea către modernitate se poate petrece dacă ai cu ce. Și nu prea avem.
Părinții despre care vorbeam votează, așa că guvernanți nevoiași electoral s-au grăbit să le facă pe plac. Cum nu se grăbesc când vine vorba de, să zicem, autostrăzi. Aici era mai simplu, că era vorba de tăiat. Așa ne-am trezit auzind, iar și iar, miniștri ai educației vorbind despre cât de înrobitoare e școala noastră, un președinte vorbindu-ne despre școala care scoate tâmpiți, pe scurt despre fioroasa, înspăimântătoarea școală.
După batjocura din primăvară, azi n-ar fi trebuit să avem o conversație despre când, cum și dacă încep școlile. Singura certitudine pe care ne-o oferă ipoteza cronavirus este aceea că prichindeii par cel mai puțin, practic deloc, afectați de virus. Viitorul copiilor depinde enorm de felul în care trec prin școală, iar noi dezbatem dacă mai e cazul să treacă pe acolo.
Societatea a fost în întregime mutilată de teama (care cu fiecare zi se vădește tot mai puțin justificată) de o amenințare foarte utilă politicește, de altfel. Ne-am transformat în zombi, pentru că aceasta, ni s-a spus, e noua definiție a supraviețuirii. Am născocit metode grotești de adaptare la întreaga nebunie, de teama unui pericol mereu iminent, mereu colosal în previziuni, niciodată evident în concret. Acum e vremea să rezolvăm și problema șandramalei numită școală.
Școala devine ceva fioros. De speriat. Atunci când târâm copiii acolo cu măștile lipite de față, le interzicem apropierea, jocul, bucuria, comunicarea cu semenii, îi îngropăm în spatele zidurilor de “pepsiglas”, îi izolăm în săli de carantină, apoi îi încuiem și îi proptim în fața unor ecrane. Școala, în felul acesta, devine ceva care, firesc, naște teamă. Și asta e tot ce au de învățat prichindeii: teama. Frica. Mai presus de orice. Astfel doar vor deveni ceea ce văd că noi suntem deja: umbre temătoare, supuse, supraviețuind fără să viețuiască.
