De când ne-am avântat în Viața 2.0, cu un entuziasm îndeajuns de vrednic încât să învingă orice rațională precauție, ceva s-a schimbat. În noi, cu noi, în jurul nostru. Am ajuns să ne lăsăm definiți de lucruri minore, să ne lăsăm consumați de gesturi lipsite de semnificație.
Facebook, referință de neocolit atunci când vorbim despre noua noastră existență, a devenit un teritoriu bizar, în care existăm ca vagi aproximări ale sinelui. Lucrurile pe care le spunem, felul în care le spunem temele care par să ne preocupe ar trebui să fie serioase temeiuri de panică. O umanitate desfigurată, reinventându-și condiția, pare a se scurge pe ecran, într-un zbucium despre nimic, curgând spre nicăieri.
Prezența este bifată în grabă, emoțiile sunt sumare și doar de complezență, totul se petrece ca într-o neinspirată montare Kabuki. Aproape totul e inconsitent, fluid, un lichid vâscos gata să umple orice fisură, orice orificiu, orice spațiu pe care mai întâi îl golește de aer. Se duc războaie. E un teritoriu al permanentei insurgențe, în care orice devine o miză, pentru că, acolo, vanitatea e de nestrunit, persoana întâi se desparte de concret și devine o nălucă virtuală care trebuie și poate să pară.
Descoperi acolo că ajungem să ne lăsăm definiți fie de lucruri care nu sunt ale noastre, externe nouă, pe care nu le putem controla și pe care rareori le pricepem. Opțiunile noastre politice (născute nu dintr-o riguroasă țesălare a criteriilor) devin atribute definitorii. Deși nu facem politică, deși ne dezgustă, deși există continente de “deși”. Incongruența cu opțiunile noastre naște beligeranță, dialogul e o eternă asmuțire, conversația un conspect al repertoriului insultei. Pandemia a devenit și ea element de definire, raporturile dintre adepții teoriei ficțiunii și cei ferm convinși de teza apocalipsei iminente au o rdicată încărpcătură balistică. Practic, orice poate deveni motiv al unei vârtoase confruntări, atunci când trecerea în spațiul virtual anulează biografia reală și introduce opera închipuită.
Un om zdravăn la cap, cu multe de spus, dar istovit de prea multă zbatere, mi-a descris un alt simptom. Îl întrebam cum se explică insistența cu care postările sale au devenit doar un ciclu numit “Motanul meu – opere complete”. Cotoiul aduce like-uri – mi-a spus. Când scrie ceva bine închegat, când articulează idei demne de discutat, conversația devine zgomotoasă, se ridică tonul și lipsesc like-urile. Nu face rating, altfel spus. Pentru că, în noua noastră existență, am devenit deja produse mai mult sau mai puțin vandabile. Un selfie – rating bun; o confesiune – acceptabil; un micro-eseu – lamentabil; mâța- perfect. Totul e o permanentă tranzacționare de click-uri, iar mulți dintre noi am început să ne sluțim firea pentru a fi clickuibili.
În adolesență, printre cei din generația mea sau măcar printre cei cu care aveam de a face bântuia un alt fel de schismă. Sfada dintre adoratorii lui Dan Andrei Aldea și fanii lui Nicu Covaci era treabă serioasă. Războiul dintre “depeșiști” și “rockeri” nu era nici el de colo. Treabă serioasă.
Azi încercăm să ne plăsmuim o imagine virtuală. Revărsăm peste cei din jur, nesolicitați, emoțiile noastre, introducem la liber, pentru consum public obligatoriu dramele personale – cu sau fără voie. Știm că suntem indexabili, că indexarea se face rapid, din alergarea butonului de scroll, și atunci abrogăm nuanțele, totul devine ostentativ, discreția, circumspecția încurcă. Avem timp puțin pentru a părea. Cumva. Și deloc pentru a deveni.
Lucrurile care au ajuns să ne definească nici nu sunt ale noastre. Sunt doar articole din inventar, din recuzita pusă la dispoziție de noua societate. Doar în noua noastră lume pot exista proteste împotriva conformismului, autorizate, cu participare de masă.
Nu ne definește cartea pe care o citim. Nici înainte nu ne definea. Spunea ceva, totuși, despre noi. Nu ne definesc cei care umplu bula în care suntem încapsulați, nu ne definesc like-urile sau selfie-urile. Nimic, de fapt, nu ne definește. Doar efortul constant, epuizant, de a părea. Și reușim. Să părem. Toți. La fel.
