Nu am o miză în alegerile pentru București. Nu votez acolo, nu am un favorit. Mi-aș dori, cum cred că orice român își dorește, să văd capitala acestei țări schimbată în bine. Asta e tot. Campania electorală, care a devenit un festival al pusului poalelor în cap, mă interesează dintr-o perspectivă pur profesională.
Existau niște limite pe care, cândva, le-am fi socotit de netrecut. Astăzi le traversăm cu nonșalanță. Nu vorbesc despre promisiunile risipite fără chibzuială și fără roșeața obrazului, despre declarațiile bombastice sau măsluirea realității. Fac parte din circul electoral. Degradarea discursului public nu a început ieri și, mă tem, nu se va opri mâine. Mojicia, mereu vizibilă în retorica de campanie era, până recent, un accident la periferie. Acum a devenit aplaudabilă. Și e prea mult.
Scriu acest editorial nu pentru că simt nevoia de a apăra pe cineva, ci pentru că trebuie să mă ridic împotriva a ceva.
Circul electoral nu e serată la pension. Dar nimic nu ne obligă să-l lăsăm să deraieze într-o băloasă scaldă în mitocănie. Despre ce vorbesc? Nicușor Dan, candidat al unei importante alianțe politice, a găsit potrivit să își descrie contracandidata într-un anume fel. Se știe despre ce vorbesc, nu reproduc termenul folosit. O mojicie. Și aici deschid o paranteză.
În comunicarea noastră cotidiană, mai frecvent decât suntem dispuși să admitem, trecem cu ușurință frontiera dintre decent și insalubru. Voluptatea imprecației, tentația bășcăliei facile sau năduful clipei ne pot aduce rostiri cu care parcă n-am avea de ce ne făli. Nici pudibonderia, nici excesul de protocol parcă nu ne mai priesc. Nu e motiv de fală, dar nici din cale-afară motiv de penitență. Când vine, totuși, vorba de o anume rostire publică, simțim nevoia unei primeniri, e aproape obligatorie aerisirea frazei. Pentru că înțelegem distincția dintre ipostaze, pentru că e vorba de adecvare, pentru că putem înțelege diferența dintre ce se poate și ce se cade. Iar dacă noi înțelegem asta, devine obligatoriu să le cerem și celor care pretind să ne conducă să înțeleagă.
Închid paranteza.
Domnul Nicușor Dan, de regulă moale și stăpânit de o anume lene a expresiei, nu e, să admitem, printre cei care practică tipul acesta de discurs. Face parte dintr-o alianță politică în care violența de limbaj a devenit normă obligatorie, insulta și suduiala mitocănească reprezintă loc comun. Dar mojicia scăpată la adresa contra-candidatei era ceva nou, pentru el, nu intra în tipul de discurs cu care ne-a obișnuit. Putea trece drept o scăpare, gholbănească, e drept, dacă ar fi venit deîndată obligatoriile scuze. Nu era nevoie de un amplu ritual de turnare a cenușii în cap, ci de scuze. Concis, demn, decent. Nu doar față de cea insultată, cât mai ales față de propriul electorat. Era un mod de a spune nu doar că poate mai mult de atât, dar mai ales era calea prin care explica celor care îl susțin că nu îi socotește susținători ai unui asemenea tip de atitudine.
În loc de scuze au venit explicațiile. De abia de aici începe furia. Domnul Dan n-a greșit. Domnul Dan are DEX. Domnul Dan e un virtuoz al semanticii. Mojicia inițială trebuia neapărat condimentată de josnicia explicației. Explicația bâlbâită, ridicolă și trasă de păr te face să te întrebi dacă domnul Dan crede că se adresează unor cretini, dacă are pretenția să fie luat în serios.
Politicienii nu mai reprezintă, de multă vreme, un model. Limbajul lor, totuși, se găsește în limbajul străzii. Și limbajul străzii e atât de prezent în limbajul lor. Alegerile pe care le avem de făcut nu se referă doar la un buletin de vot și o ștampilă. E vorba și despre societatea în care vrem să trăim, nu doar despre zugrăveala politică pe care o socotim asortată cu gresia din baie. Ne place sau nu, va trebui să pricepem că ceea ce le îngăduim unora, devine permis și pentru ceilalți. Iar ceea ce aruncăm în ventilator zboară în toate direcțiile.
Există limite care ar trebui să fie de netrecut. Pentru toți. Atunci când singurul lucru care ne face nu doar să scuzăm, ba să aplaudăm mojicia pe care, altfel, am socoti-o de neiertat e ura, ura față de ceilalți, atunci nu mai avem o problemă. Ci multe. Prea multe. Atunci deja nu mai vorbim despre bine și rău, despre ce e îngăduit și ce nu. Pentru că nu mai știm care e diferența. Rămân doar grohăitul dinaintea luptei și pustiul de după.
