Existența noastră a devenit o lungă înșiruire de furii incomplet consumate. Totul ne înfurie, orice se petrece în jurul nostru e fitil al unei mânii pe care o traversăm grăbiți, pentru a ne îndrepta către următoarea ieșire din pepeni, apoi către o nouă scoatere din țâțâni.
Avem trăiri incomplete, reacții parțiale, răbufniri spontane, dezarticulate, pe care le abandonăm mult înainte de epuizare. Ceea ce se petrece cu noi și în jurul nostru naște reacții care nu ajung niciodată la maturitate. Furia nu depășește niciodată bezmetica pubertate: avem perplexități leneșe, indignări plictisite, revolte cu durată limitată, nădufuri astenice, țâfne suave, enervări fără vlagă, iritări molcome și mânii joviale. Orice insurgență eșuează lamentabil în resemnată bășcălie, prea sfioasă pentru a traversa spațiul vast dintre principii și piața gastrică.
Nici cu principiile nu avem o relație prea robustă, care să depășească stadiul concubinajului provizoriu. Suntem vehemenți când le solicităm și enervați când ni se reclamă.
Zbenguiala electorală de duminică ne-a mai arătat o dată grelele beteșuguri care ne macină. Nimic nu a fost așa cum se cuvine. De la giumbușlucurile din sondaje la votarea morților (ete-așa, de-ai dracu’!), de la auto-proclamarea ca învingător la jocurile nocturne printre saci. Exista aici premisa unei furii corpolente, care să dea în clocot. Cei care i-au votat ar fi trebuit să fie primii înfuriați de cei prinși printre saci. Pentru că ei au fost cei mințiți, înșelați, amăgiți cu promisiunea unor ample draperii de principii. Iar furia ar fi trebuit să devină revoltă legitimă.
Din nou, previzibil, bifăm doar o mânie provizorie, conspectabilă online, pansată cu bășcălie. Imnul principiilor s-a prefăcut în grohăit, apărarea valorilor democratice a fost evacuată din perimetru ca să încapă “ai noștri au voie orice”. Cei care au organizat alegerile n-au chef să dea socoteală, cei prinși la săcuit se baricadează în fortul tupeului, mizând pe valoarea de adevăr a enunțului care spune că ăla care urlă mai tare cîștigă. Renumărarea, ba repetarea alegerilor – demers logic, obligatoriu – sunt de neacceptat. Pentru că, așa cum spuneam, la români furia e o trăire incompletă cu durată scurtă de viață. Așa că răbdare, tutun și tupeu.
Autoritățile statului, organizatorii alegerilor, oameni și insituții care au făcut capitol bugetar din apărarea dreptății ar fi trebuit să fie acum gata să facă ceea ce se cuvine. Nimic. Pentru că e imprudent. Prudența e de bază, ca salariile. Plus sporuri.
Și nu e vorba doar de alegeri. Doar de alegerile acestea. E vorba de tot ce ni se întâmplă. De tot ce ni se impune. Ar fi vremea, poate, să vorbim despre re-românizarea României. Ani buni ni s-a picurat în urechi teza neisprăvirii noastre și a cinstiților, harnicilor și pricepuților străini care ne-au și ne vor mântui. Și îi vedem acum. Și iar ne trece un fior de furie care nu va ajunge niciodată la maturitate. Ne-am înfuriat o vreme pe ai noștri, încă o vreme ne vom înfuria pe străini. Parțial, cuminte, fără să supărăm, fără să deranjăm, fără să trecem peste preșul de la ușă. Apoi ne vom mai juca de-a furia pe unul, pe altul. Până când va veni vremea să plecăm din lumea aceasta. Și să-i lăsăm pe cei rămași să se mai înfurie, incomplet, și ei.
Până atunci continuăm cu eseurile despre metafizica apei calde și panseurile într-o doară despre decolteul amplu al dreptății. Un decolteu amplu, generos, spre care avem voie să privim oricât ne-am dori, imaginându-ne rotunjimi seducătoare, voluptăți inaccesibile și răsfățuri interzise. Masturbarea ne e îngăduită. Poate fi chiar completă. E mai bună decât furia.
