Am un dialog cu un vechi prieten. Tipul acela de conversația care bifează orice subiect imaginabil și nu străbate, de fapt, niciunul. Cam așa arată dialogul:
-Cum e cu Trump? Până la urma a fost sau n-a fost bolnav?
-Tu n-ar citit știrile? îi răspund cu o întrebare.
-Lasă știrile, eu te întreb ce a fost pe bune!
Altfel spus, amicul cere acces la cheia mea de decriptare. Are și el una, dar are nevoie de validare. Lectura știrilor nu mai înseamnă informare. Informarea presupune decriptarea, interpretarea știrilor, un zdravăn efort de punere laolaltă și o sîrguincioasă muncă de deducție.
Îl trimit pe amic la cea mai recentă știre, publicată pe site-ul unei importante publicații. Prima lui reacție, după ce repetă numele publicației, este:
-Ăștia cu cine sunt?
E corect. Demersul este obligatoriu. Înainte de a purcede la serioasa muncă de decriptare ai nevoie de necesară calibrare. Simpla identificare a sursei nu mai funcționează. Ziar, agenție de presă, televiziune, blog nu înseamnă nimic dacă nu ai și datele de arondare.
Îi răspund amicului că, în opinia mea, cei la care făcusem trimitere sunt vădit afiliați zonei cutare. Un scurt moment de tăcere, apoi următoarea previzibilă întrebare:
-Ăștia citează sau își dau cu părerea?
Răspunsul e simplu: ceva din amândouă. Amicul citește pe îndelete, apoi revine: deci? Întrebările continuă: s-a făcut bine sau n-a avut nimic? S-a ascuns sau vrea doar să le invalideze ălorlalți un subiect? E manevră de campanie sau e problemă autentică de sănătate?
Amicul a vizitat multiple surse, a cercetat varii opinii, un număr respectabil de opinii. Iar întrebările sunt tot acolo. Cheia lui de decriptare nu face față.
Ceea ce v-am povestit a devenit parte a dilemei obișnuite a cititorului de știri. Există mai multe ipostaze. Prima e cea în care ai deja simpatii clare, opinii ferme (construite pe solidă informare sau doar importate, de-a gata), așa că frecventezi doar zona de presă afiliată simpatiilor tale, iei de acolo ce ți se spune fără evaluare critică, memorezi și repeți cu gloata aceleași lucruri.
A doua ipostază e cea în care, deși ai acele certe simpatii și ferme opinii, încerci, totuși, să te informezi corect, urmând o cale rațională. Intenția e nobilă, dar atât. Apelezi la sursele afiliate și ți se confirmă ceea ce credeai deja. Apoi cauți celelalte surse, dar respingi ab initio ce ți se spune pentru că sunt “ai ălora” și, automat, tot ce vine de acolo e rapid etichetabil drept propagandă.
Poate exista, mai rar, și o a treia ipostază. Cea în care respingi orice arondare, nu dai doi bani pe niciuna dintre găști și vrei doar să încerci să afli ce se întâmplă. Aici devine obligatoriu procesul de decriptare. Nimic din ce ți se spune nu mai conține informația, ci un mesaj codificat în spatele căruia se află sau nu informația. Presa nu te mai informează, ci îți oferă indicii, pe care le sesizezi sau nu, pe care le poți sau nu valorifica.
Am să dau un exemplu. Parcurgeți presa ultimelor săptămâni. Nicăieri nu vi s-a spus explicit că după ce votați se revine la aspre restricții. Dar știați asta. Nu vă suprinde deloc. Poate vă revoltă, vă indignează, dar surpriză nu există. Vi s-au livrat indicii. Informațiile, mai bine sau mai prost condificate, vă sugerau deja asta.
Practic, orice efort de informare, astăzi, presupune o necesară muncă de decodificare. Sau poți accepta “adevărul” convenabil – e chiar dezirabil. Nu e necesară nicio strădanie, nu riști nimic, nu ieși din șir. Altfel orice citești te duce automat la întrebarea ” ce a vrut să spună?”. Sau “ce naiba se întâmplă, de fapt?”.
Munca de decriptare e complicată și mai mult de poliția adevărului. Giganții internetului, cu de la sine putere, decid ce supraviețuiește și ce nu online. Juni acneici cu educație sumară și cu rar acces la lumina solară sunt instalați în pozițiile de comisari ai adevărului. Adevărul nu e evaluat sobru, riguros, ci convenabil sau neconvenabil. Neconvenabil deci neadevăr. Sistemele de referință nu sunt date de informații certe și temeinică cercetare, ci de postulate ale stăpînilor. Și apoi, cine le-a cerut bulibașelor inernetului să decidă în locul nostru? Când a fost instituită prezumția de tembelism și au devenit țucărbergii delegați ai gândirii noastre? Or, dimpotrivă, nu asta a fost premisa, tembelismul, ci acesta e obiectivul, tembelirea!
Alteori lucrurile sunt la vedere. Nu mai are loc niciun efort de ocultare, nicio strădanie de mimare a elementarului proces de salvare aparențelor. Bunăoară, la noi, în ajunul alegerilor, întâlnirea de la Cotroceni dintre un candidat anume, Iohannis, premier și ceva băieți din servicii. Nimic criptat. Totul la vedere. De data asta reflexele lucrează împotriva noastră. Totul e atât de ostentativ, atât de scandalos, de neîngăduit încât intervine condiționarea și ne spunem că, fără îndoială, acolo a fost vorba de altceva decât pare, nu putea fi totul atât de fățiș. Și începe, iar, o inutilă, de data aceasta, muncă de decodificare. Adevărul, strident, evident, e ascuns nu de ei, ci de deprinderea noastră.
A fost Trump sau nu bolnav? se întreba amicul meu. Ce se ascunde în spatele întregii afaceri? se mai întreba. Și poate citi tot ce s-a scris pe acest subiect fără vreo nădejde că ar putea afla adevărul. Ba, mă tem că, de la acest punct, nici Trump nu mai știe care e adevărul.
Ne place să ne imaginăm că trăim în cea mai liberă epocă a istoriei. Că suntem mai informați ca niciodată în istoria lumii. Avem și tehnologie. Se numește “tehnologia informației”. Apoi vedem că descoperirea adevărului înseamnă grea strădanie. Deschidem ușă după ușă după ușă. După ușă. După altă ușă. Dăm deoparte draperii după draperii. Deschidem cufăr după cufăr. Iar, în cele din urmă, după lungă rătăcire și consistent efort, pe fundul unui sipet descoperim, scris mare, cu litere grăbit desenate: Ce-i?
