Când pomenim despre COVID nu mai vorbim despre o pandemie, ci despre o autentică doctrină politică. Una de succes. Să o luăm pe îndelete.
Imaginați-vă o școală. Unul dintre copii are păduchi. Vine la școala. Câți dintre colegii săi de clasă vor avea păduchi în următoarele zile? Conform algoritmului COVID, cam unu pe zi. Zi de zi. Constant. Cu unele zile în care poate fi vorba de doi, altele de niciunul. Fesul devine obligatoriu, dar, pe mai departe, avem constant câte unul pe zi care face rost de păduchi. Ceva nu e în regulă, nu?
Regulile de contagiune sunt clare. Dacă azi ai un infectat mâine sunt 10-20, poimâine 200 și așa mai departe. În cazul CVID, nu. Zilnic discutăm despre 2000. 3000. Se avansează o explicație: numărul de teste. Dar discutăm despre o boală cumplită, așa ni s-a zis. Testele sunt irelevante, boala ar fi trebuit ca (respectând logica) în cele șase luni să fi contaminat practic întreaga populație a planetei. Teste sau nu, ar fi trebuit să existe mase uriașe de oameni în chinuri, răpuse de cumplita molimă. Din nou, logica obișnuită pare să nu funcționeze. Regulile știute ale contagiunii par a nu se aplica. Avem un număr constant de îmbolnăviri raportate zilnic, cu variații neglijabile. Progresia epidemică e una geometrică. Aici nu e cazul.
Admițând că e vorba de numărul de teste, că măsurile de protecție își demonstrează eficiența, cifrele tot nu au sens. Factorul de progresie ar trebui să fie mult, mult mai mare. Aici nu discutăm nici măcar despre o dublare a cifrelor, de la o săptămână la alta. Și intervine explicația asimptomatismului. Apoi a imunității relative dobândite. Altfel spus, sistematic sunt găsite noi explicații care spun de ce contagiunea, în acest caz, nu respectă regulile știute.
Nu punem în discuție existența problemei, nici severitatea ei. Încercăm să descoperim altceva. Bun. Notăm că avem o pandemie care funcționează după reguli noi, într-o logică mai greu de pătruns. Mergem mai departe.
Descoperim că pretutindeni, pandemia a devenit principala temă de discurs politic. Indiferent despre ce vorbim, indiferent care este subiectul de preocupare, în mod constant discursul va introduce tema pandemiei, iar coronavirusul devine argument pentru orice. Logica e extrem de volatilă, argumentele invocate într-un context sunt anulate într-un altul, se invocă legități care apoi sunt cu vioiciune contestate.
Discutăm despre încălcări ale drepturilor fundamentale? Pandemie. Există preocupări legate de procesul electoral? ( nu doar la noi!) Coronavirus. Economia e în vrie? COVID. Lipsesc măsurile eficiente de stimulare economică? Pandemie. Sistemul de educație e varză? COVID. Sistemul sanitar e ineficient, corupt? COVID. Șomajul atinge cote alarmante? Pandemie. Apă caldă? Coronavirus.
Cifrele indică probleme. Nu ieșiți din casă, mască, restricții. Alegeri? E în regulă, purtați masca și se rezolvă totul. Trec alegerile. Masca nu e de ajuns! E nevoie de măsuri severe. Urmează noi alegeri. Masca vă protejează.
Pandemia a devenit nu doar principala temă, ci argumentul universal valabil în orice situație. Există adepții măștii și oponenții. Discutăm, deci, despre o doctrină politică sadea!
O lucidă evaluare ne va sili să observăm că dincolo de isteria măștii și frecatul cu gel antibacterian (!) pe palme, politicile sanitare nu există. Nu există protocoale serioase de tratament ( vitamina c și paracetamolul le putem lua și în tramvai!), izolarea e tot ce se poate propune. O spun din nou, măsurile sanitare lipsesc sau sunt rizibile, dar se compensează cu puhoi de măsuri polițienești. Iar asta sugerează, iar, că avem o problemă de ordin politic, nu una de ordin sanitar. Mobilizarea propagandistică a presei pentru a susține punctul de vedere oficial și a suprima orice întrebare indică același lucru.
O astfel de abordare, realizez, e imprudentă. Poate deveni cenzurabilă, sancționabilă, indexată, introdusă în vacarmul teoriei conspirației. Totuși, nu teoretizăm nimic, nu sugerăm nimic. Facem un inventar. Și repet, nu riscul e pus în discuție, nu pandemia, ci felul în care este gestionată.
Ni se repetă că discutăm despre “marea resetare”. Că pandemia e ocazia unui nou model social sau economic. Doctrină politică. Ni se spune că trebuie să acceptăm că viața nu va mai fi la fel. Că cel mai devreme am putea zări umbra a ceea ce numeam cândva normalitate prin 2023. Logic. Pandemia e un atât de eficient instrument politic. Modulată cu ceva spaimă și distribuită constant pe canalele acceptate poate fi încă bună vreme folosită pentru a impune ceea ce, în condiții de normalitate ar fi inacceptabil, pentru a depăși obositoarele și imprevizibile proceduri democratice și a decreta ceea ce națiunile ar respinge în alte condiții.
Ca să simplificăm. Nu despre grija pentru viețile nostre e vorba. Ci despre putere. Iar asta, nici naivii nu-și mai pot imagina altceva, nu mai are legătură cu noi.
