66 de ani.
Periodic îmi propun să nu-l mai plac. De-aia. Pentru că nu-mi plac unii dintre cei care-l plac. Pentru că nu-mi place statutul de fan. Pentru că mai sunt și alții care merită să îmi înceapă zilele cu obsesii cântate. Nu-mi iese. Pentru că diminețile încep, încă de la despărțirea pleoapelor cu ochi de ciocolată murmurați în mintea încă atârnată de risipa unui vis.
În ’85 sau ’86 l-am auzit prima dată. De ascultat l-am ascultat puțin mai târziu. Pe banda de magnetofon a unei mai vârstnice prietene. Îmi vorbise despre ceva “de-al nostru”, care nu e nici blues, nici folk, nu e jazz, nici rock. Dar e ceva din toate. Și am auzit. Astăzi iar, la telejurnal… Acel prim contact era deja o formă de rezistență. Așa gândeam.
Apoi au venit “Interioarele”. Și… Urăsc punctele de suspensie. Aici era nevoie de o basculantă cu semne de exclamare. “Interioare”. Și ani de zile de privit în gol murmurând: asta-i ușa/vei observa/lângă perdea/un scaun gol.
Tot e atunci făcusem rost de un album pe care îl căutam de mult. Zalmoxe, al celor de la Sfinx. Și am băgat de seamă că numele de pe coperta interioarele era același cu numele celui care semnase grafica pentru legendarul album al sfincșilor. Atunci mi-am propus prima dată să nu-l plac. Pentru că nu-mi plăcea coperta. Nici azi nu-mi place. Dar ce știu eu? Văd un fluture pe perdea… (oh, punctele de suspensie).
Pe la începuturile anilor ’90 concerta la Constanța cu bunul său prieten și complice, Nicu Alifantis. Și i-am intervievat. E un fel de a spune. Lucrurile s-au petrecut așa:
-primele două întrebări (răspunsuri seci, mă decid să nu-l plac)
-următoarea întrebare, pentru Alifantis ( răspuns sec, pe Alifantis n-ai cum să te decizi să nu-l placi orice ar face)
-următoarea întrebare – răspuns spumos, Alifantis intervine mucalit, interviul se face băiat mare și devine o plăcută conversație (mă decid să-l ador!)
Tânăr, emoționat și nu foarte priceput am început cu întrebări formale și am primit răspunsuri pe măsură. Apoi am trecut șanțul care despărțea artistul de admirator și totul a fost grozav. Blândețea mucalită a lui Alifantis a fost și ea de ajutor.
Au urmat anii ’90. Discuri importante, niște concerte de ținut minte și duminici în care iar îmi promiteam că n-am să-l plac. Făgăduială care nu rezista decât preț de niște zeci de minute.
Azi împlinește 66 de ani. Și? Ce înseamnă asta? Putea foarte bine să împlinească 66 de borduri sau 99 de corzi schimbate la chitară. Tot am să-mi propun mereu să nu-l plac și tot am să mă reîndrăgostesc grav de muzica lui. E singurul mod posibil.
La mulți ani, Alexandru Andrieș! Cea mai frumoasă zi/ ar fi dacă. Acesta e darul meu. Lipsa punctelor de suspensie. Și
!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Şi eu cam la fel dar mai mult, totuşi, nu-l plac decât îl plac (“Nimeni nu-i aşa perfect” punct de suspensie punct de suspensie punct de suspensie) …
La aniversară, însă, e armistiţiu deşi Garabet Ibrăileanu scria, cândva, demult: “Nu fi un moment distrat, nu te iluziona un moment că ești în stare de pace ori de armistițiu, căci celălalt te-ar surprinde”!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!