Am să vă spun o poveste. O poveste ca toate acele povești pe care le ascultam, apoi le citeam, în copilărie. Pe care, mai apoi, le regăseam în adolescență, ni le aminteam la maturitate și în care mai zăbovim, uneori, la senectute.
Exista cândva un crai. Ținutul peste care domnea se întindea cât vezi cu ochii și încă mult mai departe. Poporul său îl iubea, iar el își iubea poporul. Pentru că așa socotea, că locuitorii țării sale îi sunt popor și nu supuși. Nimic nu-i lipsea craiului nostru. Minuni aduse din patru zări împodobeau palatul său, iar grădinile sale adunau încă și mai multe minunății.
Craiul își găsise o soață întocmai pe gustul său, frumoasă și blândă ca o dimineață de iarnă. Nu avea, însă, niciun moștenitor. Pentru că încă stăruia în socoteli, căutând să afle numărul cel mai potrivit de copii pe care s-ar fi cuvenit să-i aibă. Petrecea zi după zi în sfat cu apropiații săi, cugetând și socotind dacă ar fi fost potrivit să fie trei copii, ca în basme, ori dacă unul singur ar fi fost de ajuns. Unii sfetnici îl sfătuiau într-un fel, alții în alt fel. Cu cât mai mulți copii, cu atât mai bine – spuneau unii. Casa plină de copii e o casă fericită. Cu atât mai mult un palat! Apoi, mai mulți copii înseamnă mai multe alianțe, atunci când le va veni vremea să își găsească soț ori soață.
Dimpotrivă, spuneau alții. De vor fi prea mulți, se vor pizmui între ei și ar putea fărâmița regatul.
Astfel treceau zile, săptămâni, ani. Și sfatul nu contenea. Iar craiul încă nu era binecuvântat cu un moștenitor. Unul dintre sfetnici i-a pomenit atunci despre un bătrân și luminat pustnic care ar fi locuit undeva, departe, la marginea ținutului. A purces atunci deîndată craiul, cu bogat alai, să-l găsească pe acel înțelept sihastru.
Călătoria a durat zile bune, dar într-un târziu au ajuns. L-au găsit pe bătrân, pe malul unei ape. Dormea. Craiul l-a trezit cu grijă, iar atunci când ochii bătrânului s-au deschis, i-a povestit despre ceea ce îl frământa. Apoi a întrebat:
-Spune-mi tu, care ești cel mai înțelept dintre toți, care este numărul cel bun? Câți copii ar trebui să am?
Înțeleptul s-a ridicat în capul oaselor. L-a privit încă nedezmeticit din somn, apoi ia răspuns:
-Patru!
Curtenii au dat din cap a înțelegere. Craiul era fericit peste măsură că în sfârșit a căpătat răspuns pentru vechea sa frământare. Iar acum, avînd răspunsul, a încălecat și a pornit înapoi, către palat, dimpreună cu întreg alaiul.
Înainte de a se depărta prea mult și-a oprit calul, s-a întors către pustnic și l-a întrebat:
-De ce patru?
-Nu știu. Ziceam și eu! Cinci? i-a răspuns pustnicul.
