Încă o dată suntem cutremurați aflând despre semeni arși de vii în locul unde ajunseseră sperând să găsească tămăduire. Aprindem lumânări, mormăim “Dumnezeu să-i ierte!”, ne facem, cucernici, cruce. Apoi transformăm nenorocirea în hashtag consumabil online.
Autoritățile ambalează comunicate mâloase, îmbibate în zoaie retorice, cu deja obișnuita constatare a vinovăției colective. Toți suntem – ni se spune – vinovați. Toți avem în arendă câte o fâșie din vina tulbure pe care nimeni, de fapt, nu vrea să o ia asupra-și. Nici vină, nici responsabilitate. Nici măcar o umbră de decență.
Niște oameni ajung la spital sperând să le fie salvată viața. Și sunt arși de vii. Nu e prima dată. Nu o să fie nici ultima. S-a întâmplat la Maternitatea Giulești, s-a întâmplat la Piatra Neamț. O să se mai întâmple. Pentru că atunci când vina este echitabil și politicește distribuită, dangătul clopotelor trebuie să acopere strigătele celor arși de vii și mirosul de carne arsă.
În atâtea și atâtea rânduri am scris despre haosul din sistemul sanitar. Am scris despre “spitalele de carton” (devine acum evident ce ideea grozavă e să arunci bani cu nemiluita pe spitale de carton?) și risipa necugetată pe teste imprecise, cu o uriașă rată de eroare, dar cum o și mai mare rată de profit. Am scris despre debandada generată de “regulile de protecție” împotriva unei pandemii grav exagerate în gravitate și lipsa totală de investiții în ceea ce ar trebui să constituie adevărata infrastructură sanitară. Am scris despre miile de pacienți cărora li se refuză tratamentul unor boli cronice, pentru că spitalele au devenit cantonamente ale unei pandemii exagerate din motive obscure. Am scris despre incapacitatea statului de a oferi soluții coerente, de a organiza infrastructura sanitară și de a o păstra în condiții rezonabile, toată medicina românească fiind, de atâta vreme, concentrată pe masca de cârpă și “distanțare”.
După Colectiv un președinte iresponsabil și lipsit de decență a venit să își ceară comisionul electoral. Primar, guvern, au zburat. Pentru că, și atunci, se vorbea despre un fel de vină comună. Distribuită eficient strict pe bază de algoritm politic. După Piatra Neamț, algoritmul politic a decis că toți avem de primit câte un pachet cu vină. Toți. Fără excepție.
Vina noastră – pentru că există – este alta. Suntem vinovați pentru că suntem alcătuiți din materie inflamabilă, iar asta poate destabiliza o guvernare atât de minunată. Suntem vinovați că locuim organisme fragile și suntem muritori. Suntem vinovați că sperăm, că ne naștem, că respirăm și că uneori votăm. Suntem vinovați că ne revoltăm cu teribil entuziasm în numele unor cauze care nu sunt ale noastre și ne lăsăm mistuiți de flăcări atunci când am vrea să mai trăim o zi. Suntem vinovați că existăm în hashtaguri și murim în spitale.
Și acum? Acum ce? Vom introduce pe lângă portul obligatoriu al măștii și obligația de a purta un extinctor? Ve ieși domnul Arafat să ne certe că nu avem costum ignifug, furat de la pompieri? O să vină domnul Nelu Tătaru să ne arate cum s-a aplatizat de tot curba, pe monitoarele de la Piatra Neamț? Scoatem autobuzele și circulăm doar în mașini de pompieri? Sau revenim la distanțare, mască, spitale și ne rugăm să nu ia nimic foc. Nici măcar în spitalele de carton în care, din fericire, nu e nimeni?
Nu președintele, nu prim ministrul sau ministrul sănătății sunt vinovați (dincolo de cota obligatorie din vina colectivă, desigur!) de tragedia dintr-un spital din Moldova, se grăbeasc să spună guriștii virtuții. Ba sunt. Sunt vinovaț. Pentru că de la începutul anului au investit în frică, în loc să investească în sistemul sanitar. Pentru că de la începutul anului doctorii fac gargară pe la televiziuni și prin spitale, pe unde nu prea mai calcă dacă nu vin sporuri. Pentru că am aruncat sume uriașe de bani pe măști degeaba și teste inutile, în loc să investim în spitale. Pentru că toate resursele au fost concentrate pe imperativul hrănirii isteriei și sistemul sanitar a fost lăsat de izbeliște.
Nu există nicio vinovăție colectivă. Există cauză și efect. Piatra Neamț e un efect. Primul. Vor urma și altele. Pentru că, pe mai departe, cauza e acolo. Și ei sunt acolo. Repetându-ne poezia despre mască. La asta se rezumă totul. Ei sunt acolo. La șpriț, în birou. Dându-și coate când se salută. Boțindu-și moasca pe mutră când sunt filmați. Hlizind pe sub măști și grohăind amenințător despre cumplitele pedepse care îi așteaptă pe nesupuși. Ei își trăiesc nevina în mașinile din girofar, pe care le trag, uneori, pe dreapta, pentru a ne certa pe noi pentru vina noastră. Vina de a fi.
