Acum un an, cam pe vremea asta, ne pregăteam să marcăm cei 30 de ani de la Revoluția din ’89. Trei decenii de la acel decembrie în care, spuneam noi, “ne-am luat rația de libertate”. S-a isprăvit. O rație e, totuși, doar o rație.
Viața noastră, spuneam anul trecut, cam pe vremea asta, nu mai seamănă cu cea din urmă cu treizeci de ani. Așa cum viața noastră de azi nu mai seamănă cu cea de anul trecut (dar parcă începe să semene, tot mai mult, cu cea de acum trei decenii). Și tot astfel cum viața noastră de peste un an nu va mai aminti nicicum cu cea de azi. Pentru că lumea se va schimba. Mai bine spus va fi schimbată. Nu de noi.
Libertatea la care ne-am încumetat să visăm în decembrie ’89 a rămas doar o nălucă. O zăream uneori, prin geamurile murdare ale ferestrelor, doar câte o clipă. Îndeajuns cât să ne mai spunem, o vreme, că există. Îi bănuiam prezența atunci când ne strigam revolta, ne atingea respirația ei atunci când vorbeam despre făgăduiala zilei de mâine. Dar cei care ne spuseseră că ni se cuvine ne aminteau mereu că nu, nu ni se cuvine. Libertatea aceea după care tânjeam, năluca pe care ni se părea că o vedeam alergând printre noi, uneori, era doar nada care trebuia să ne mute dintr-o cușcă în alta.
Ni s-a spus, la început, că trebuie să vindem o parte din ea. Și vom primi în schimb prosperitate. N-am vândut, ni s-a luat. Și nu ni s-a dat nimic în schimb. Apoi ni s-a mai cerut o halcă din ea. În numele siguranței. Pentru că, iată, primejdia cumplită a terorismului pândea la tot pasul.
Încetul cu încetul am început să acceptăm că năluca murise, iar tot ce ne mai rămăsese era un pui al ei, bleg și rebegit: libertatea de exprimare. Aveam voie să ne vărsăm năduful, să dăm slobod la sudalme și să răcnim. Ni s-a arătat și locul în care o putem face. Singurul loc în care e voie: o nouă și grozavă născocire numită internet. Ni se spunea că acela e noul tărâm, acolo unde toți ne vom regăsi liberi și egali.
A durat puțin. Aveam repede să aflăm că și acolo suntem robi ai altor stăpâni. Care decid ce putem spune, ce trebuie să gândim, ce ne este și ce nu ne este îngăduit. Pierdusem și puiul acela bleg și rebegit.
A venit apoi vremea marii primedjii. Vremea marelui guturai planetar când Ei au decis că toată porcăria asta trebuie să înceteze. La ce ne mai folosesc zdrențele de libertate pe care le mai păstrăm atârnate pe noi? Să punem odată punct mascaradei. Acum totul a fost formulat mult mai tranșant, opțiunile au dispărut, Stăpânii, sătui și plictisiți de ifosele noastre, nu ne-au mai întrebat, nu ne-au mai îndemnat, ci au poruncit: zdrențele în schimbul supraviețuirii. Și am ales să supraviețuim.
Vom mai trăi o vreme cei care încă ne amintim chipul nălucii. Și vom povesti despre el. Cei care nu au zărit-o ne vor spune că suntem nebuni. Cei care au zărit-o, dar s-au lepădat de ea vor spune că suntem eretici. O vreme vom mai povesti despre ea. De sub masca de cârpă, strecurându-ne pe potecile mai puțin bătute ale internetului. Apoi vom pleca și noi. Vor rămâne cărțile care vor fi îngăduite, filmele care sunt potrivite noii lumi. Și din ele cei de mâine vor afla despre năluci. Nălucile suntem noi.
