Într-un plicticos discurs livrat la o agapă de la Bursa de valori București, Klaus Iohannis vorbea despre “digitalizare și tranziția verde”. Primul neamț al țării a mai povestit și despre “Planul Național de Redresare și Reziliență”. Ocazie festivă, șampanie, pișcoturi, măști de firmă, deci discurs lemnos și vrednică vânturare de vorbă.
Până la “redresare și reziliență”, vorbim despre apă caldă. Pentru că, da, în România redresată și rezilientă, digitalizată și înverzită, se câștigă alegeri promițând apă caldă. Am spus “promițând”. Livrarea e o altă chestiune, pentru o altă campanie. Probabil și pentru o altă țară.
Alegerile au trecut, promisiunile s-au tras înapoi în sertar, saci s-au mișcat vioi, poveste lămurită. Acum marea dezbatere care chinuie administrația locală din țara redresată și rezilientă e dacă băgăm sau nu beculețe de sărbători. Pentru că cetățenii și-au ales “gospodarii” (asta ați ales, nu? că doar calitățile gospodărești explică nicușorizarea admnistrației publice locale) ca să decidă. Dacă bagă sau nu luminițe care să clipească bezmetic peste orașe jegoase și pustiite.
Și se dezbate. De zile bune. Că e important dacă beculețe sau nu-beculețe. E vital. Argumentele sunt solide și rezemate bine de tomberon, și de o parte, dar și de cealaltă. Solidele argumente ale unora sună așa: n-are rost. Ale celorlați spun: ba are!
Cei care spun că n-are rost suplimentează argumentația: și-așa ne încuie în casă. Ăilalți vin și ei cu replica: da, da’ ne uităm și noi pe geam la lumini. Și unii și alții sunt, totuși, de acord: ne încuie. Pentru că, știm asta de aproape un an, masca ne protejează și măsurile luate de guvern funcționează. Așa că la popreală. Și dezbatem dacă să mai ardă becul sau ba.
Bine. Economia e… Nu mai e. Noi suntem vizitați de depresii sau de cumetrele ei mai agresive. Boleșnița e mai năbădăioasă ca niciodată. Dar continuăm cu aceleași măsuri. Că funcționează. Pe capete.
Postulat: să faci același lucru, în aceleași condiții și să te aștepți la un rezultat diferit e semn că ești Orban.
Gripa lui Arafat există și o să existe. Nu o să eliminăm niciun virus. Boli există de când lumea și vor continua să existe. Ne îmbolnăvim. Uneori murim. Dar continuăm să trăim, să ne vedem de viață. Acum s-a decis că partea cu “ne vedem de viață” nu mai e valabilă. Bun. Nu contează. Deci aprindem beculețe?
La mine, la Constanța, au decis că ne carantină. Pentru că funcționează. Așa că n-avem voie. Chestii. Pe care avem, totuși, voie să le facem dacă bifăm niște chestii pe o foaie de hârtie. Pentru că virusul e un analfabet care nu se descurcă în hârțogăreală.
La spitalul județean e un jeg deosebit de bine conservat. Și pute a gară sovietică părăsită. Dar carantină și declarație pe proprie. Răspundere. Cu beculețele încă se discută. N-o să le vadă nici dracu’, da’ firmele alea tre’ să-și ia banii, că băieții…
Lucrez de acasă. Scriu editorialul pentru Monitor Media. Despre apă caldă, beculețe și carantină. Mai trag o țigară, mai beau o cafea. Mai iau niște medicamente. Nu. Nu pentru. Pentru altele. Mai vechi. De care mă îngrijesc cum pot. Că la spital nu se poate. Că pandemie. De jeg.
Ar trebui să mă las de fumat. Îmi scurtează viața. Și e așa de frumoasă. Mai ales dacă ne bagă beculețe. Dar și dacă nu sunt beculețe. Noi măcar avem apă caldă. Pentru asta ar merita să mă las de fumat. Ca să trăiesc până îmi bagă vaccinul în cur. Atunci o să mor fericit. Și să te ții atunci beculețe.
